Nu se transmite nimic live din showul Madonnei și totuși terasele de la mare sunt înțesate de lume, nerv și patimă. E miercuri seară, aproape noapte, și demonstrația de forță a lui Salam, Guță sau Minune continuă, ca în fiecare zi de peste an, să facă aerul irespirabil. Aici, la școala de vară a manelelor, ”Like a Prayer” e o înjurătură de mamă și se pedepsește ca atare.

De la Mamaia la Eforie, de la Costinești la Neptun sau de pe faleză până în larg, se vede cu ochiul liber că Marea Neagră mai are un pic și plânge. Și pentru că nu poate să se exprime, cântă. De dor, de jale, de ducă. Fără briza manelelor în urechi, pescărușii cad în rafale peste plaje, hamsia nu mai sfârâie veselă în ulei, soarele trece de la ultraviolete la cura aprigă de șaorma, sumețindu-și tricoul până la jumătatea burții, cum a auzit și el că se poartă în filmele cu proști. citeste mai mult »

În sfârşit, game over. Spectacolul dizgraţios al Americii, televizat, cred, şi la bordul Titanicului, s-a dus pe lumea cealaltă, după ce mi-a întors stomacul pe dos şi l-a lăsat aşa, neconsolat. Mi se par atât de falşi americanii, cu grija lor planetară pentru toate ţările lumii, încât faptul că a câştigat un negru urecheat, şi nu un boşorog fardat, mă lasă rece şi profund indiferent. Ştiu, ni se spune mereu că alegerile din America afectează şi mersul Gostatului din piaţa Matache, dar şi cursul laptelui la vacile Maramureşului. Practic, dacă n-ar fi americanii, impostorii autentici lăsaţi de Dumnezeu pe Pământ, noi n-am fi decât nişte cifre înşirate pe un perete de peşteră. Hai să le mulţumim acum, plenar, că nu ne-au tăiat cablul şi benzina, hai să ne facem frate cu dracu şi să-i mai aşteptăm vreo 50 de ani, poate aterizează şi ei, călare pe bombele cu care ne-au ruinat, din dragoste, Bucureştiul şi Ploieştiul. Dar chiar, cu cine-o fi votat VanGhoetem, puşcaşul marin care l-a omorât pe Teo Peter şi acum zace relaxat pe vreun şezlong la Miami, cu conştiinţa intrată la apă? citeste mai mult »

Ce s-a întâmplat în meciul Stelei cu Lyon nu e o întamplare, doar că ni se tot întâmplă numai nouă. La fel a fost la Middlesborough, acel 2-4 plecat liniștit din 2-0, la fel a fost cu Danemarca, pe nisipul fostului 23 August, când România a condus cu 1-0 și a avut 2-1 în repriza a doua pentru a sfârși, crucificată, într-un aiuritor 2-5. Din lipsa de timp, Bulgaria și Franta ne-au întors doar pe jumătate la Constanța, 2-2 din 0-2, dar Iugoslavia ne-a întors de tot, cu fața la perete, în 1977, chiar pe Ghencea, noi 3-2 la pauză, ei 6-4 la final. Bucați arse de istorie, scrise românește, cu sapa, prin subteranele închise ale memoriei.  

E clar, măcar fotbalistic, că e ceva în gena noastră care ne strică sau care se strică repede. Nu reușim niciodată să întoarcem soarta, nu ne pricepem decât să numărăm morții după dezastru: asta a greșit, ăsta putea mai mult, ăsta sa plece. Suntem ca muștele lovite de plici duminică după-amiază, pe marginea ciorbei, nu înțelegem de ce tocmai noi am căzut late pe masă, când erau atâtea zburatoare prin jur. Preferăm abandonul, iluzia nedreptății eterne, decât să ne ridicăm și să o luăm de la capăt. E mai convenabil așa, să fim una cu pământul, dar în rândul lumii. Jos e cald, sus e dușmanul, jos e bine, sus e pe bune. Jos e acasă, sus e altceva. Sus nu e de noi. Ce mai, sus e infect. Dar știți ce bine e jos? 

Zi de zi așteptăm. Ca niste legiuni barbare, încărcate de prada, pe lângă noi trec, noapte de noapte, speranțele noastre și bucuriile altora. Vin cu același camion, de pe același front, dar nu opresc niciodată când suntem acasă. Și totuși, așteptam. Cine știe, poate acum, poate mâine, poate noi. Hai, bă, că se poate, vorba și tactica lui Lăcătuș. Are dreptate Marius. De 2000 de ani, la noi se poate. Dar nu ne iese niciodată. Deși Ștefan cel Mare a încercat câte ceva.

Zece variante exclusive pentru finalul unei iubiri în care vârsta nu contează. Ea face doar diferenţa.

1.    S-au separat deja, dar noi nu ştim şi scriem ca proştii. N-ar fi prima dată.

2.    Se despart luni seara, 20 octombrie, după ce Dani nu mai acceptă să plătească nemţeşte consumaţia la restaurant. Şi-o lasă doar pe ea, care are bonuri. Împăcat cu sine, Dani face o cădere de calciu şi se distrează ca Pistruiatu, punând tot zahărul în ceai şi-n rezervorul motorului.

3.    Se despart vinerea viitoare, 24 octombrie, după ce Mihaela îl surprinde noaptea pe Dani uitându-se buimac în buletinul ei, rătăcit pe noptieră. Rămân, totuşi, prieteni, deşi Dani are un şoc şi clipeşte des. SMURD-ul apare de nicăieri, nechemat. citeste mai mult »

O chema Denisa Florentina Miloșovici și n-a mai avut răbdare, ca orice copil. La 4 ani și 7 luni, poți să-i ceri orice unui copil, orice, numai răbdare nu. El vrea totul acum, vrea neapărat, vrea să numere norii și să se încurce în stele, vrea să alerge după soare, să râdă la cer și să n-o mai vadă pe mami a lui plângând greu și dormind puțin, ca sufletul deasupra beznei, speriată pentru puiul ei. Dar mama plânge și plânge mereu, obsedant, atât de mocnit și de aspru încât lumânările stinse în lacrimi par ruguri indecente șerpuind prin altarele neîncăpătoare ale inimii. Bum-bum, bum-bum, bum-bum, bum. Până aici, Denisa, gata cu joaca, Florentina, o să răcești și n-o să fie bine. De parcă ar fi fost vreodată.

Dumnezeu e mare, mare de tot, dar uneori îi scapă esențialul. Imaginați-vă mânuțele obosite ale Denisei căutând disperate, prin aerul altei lumi, cea mai grea inimă de pe Pământ, inima unei mame care-și îngroapă copilul, și abia apoi putem începe discuția despre suferință, nedreptate și destin. Eventual, cu o tăcere. Și-o privire curajoasă, într-o parte.

Ideea în sine nu e rea: hai să jucăm prin toată ţara, să simtă tot românul că naţionala nu aparţine doar Bucureştiului, că Mutu şi Chivu nu sunt proprietatea privată a Capitalei şi că nu se face gaură-n cer dacă suferim şi-n altă parte, nu numai pe Ghencea. Practica, în schimb, s-a dovedit falimentară, din toate punctele de vedere. Mai puţin la Cluj, foarte mult la Constanţa, publicul a dovedit cât de nepregătit este suporterul provincial în materie de susţinere şi devotament. citeste mai mult »

Stă la geam, cu picioarele pe scaunul din faţă. Are ochelari de soare, telefon şmecher şi două pachete de gumă în gură. Plus ce-o mai avea în buzunar, ca rezervă. Vorbeşte tare la hands-free şi ajunge repede la cuţite cu limba română, de zici că-i la OTV si vrea să devină celebră până la pauza publicitară. “Auzi, Tigaie, cu mine nu-ţi merge, că eu te ard dacă vreau io, dar nu vreau să suferi cum am suferit io!”. Ea este Aida, probabil singurul cetăţean român pe care n-aş fi vrut să-l întâlnesc în trenul 3466, pe ruta Florenţa-Roma, tocmai în prima zi de şcoala. Deşi vagonul e plin şi nu interesează pe nimeni de unde îşi trage faimă, aflăm, deloc surprinşi, că e din Galaţi şi că iubeşte viaţa şi glumele bune, dacă ar fi să ne luăm după vorba, după port:

“Futu-te-n cur, fraiere, dacă nu era Aida, rupeai şi-acum gardul la oi”. Ha-ha-ha, dă-i râs, că merită poanta, apoi închide triumfătoare meciul cu meseriaşul Tigaie, practic la 2-0 pentru ea. Se uită de jur-împrejur, oarecum dezgustată de calitatea anturajului, şi trânteşte scurt, din botul calului, cele mai odioase trei baloane de gumă pe care le-a văzut planeta asta amarâtă în două mii şi ceva de ani. Plescăie mulţumită după lansare, aşteptând cubul de zahăr, şi sună iar la celular, deşi în jur mulţimea a făcut vid după demonstraţia de fortă şi elasticitate. “Vezi, fă, că nu mai ajung la timp… Îhi, în tren, da’ merge asta de zici că-i degeaba. Ia uite, s-a oprit iar nenorocitu’, mânca-mi-ar dintre degete de sarac!”.

De la Florenţa la Roma e cale de vreo 330 de kilometri. Din 330, Aida, mireasa sufletului meu, a vorbit la telefon 312, cred că 18 a fumat cu pletele în vânt, pe geam, deşi o femeie alăpta pe riscul ei, cu capul între urechi, chiar lânga ea. Dincolo de ostilitatea perfizilor italieni, care nu mai încăpea în vagon, am crezut, într-o clipă de rătăcire, că ne vom despărţi ca-n marile drame, fără un cuvânt, doi străini îndrăgostiţi pe peronul vieţii. Dar nu. Când am intrat în Roma Termini, finalul aventurii noastre, am auzit-o pe Aida cum mărturisea, timidă, unei tovarăşe intime, iubirea pentru mine: “Am uitat sa-ţi zic, tâmpito. E în faţa mea unul cu moacă de bou, care s-a uitat în gura mea tot drumul. Îmi vine să-i spun, “ce gâtu’ mă-tii, mă, eşti pe stop de beleşti ochii aşa?””. Boul eram eu. Aida ştia ea ce ştia. Între Florenţa şi Roma, inima şi sufletul Renaşterii, n-ai timp decât să fii bou şi să-ti pară rău că Verdi s-a apucat emoţionat, la un moment dat, să compună.