Oana Tonca

Frig. Noapte. Sosesc acasă din redacţie. Paznicul doarme, ca de obicei, şi mormăie nervos că l-am trezit din somn. Merg spre lift şi… surpriză. ATENŢIE PERICOL!!!

Cum să se fure contragreutăţile liftului? Cine, de ce, cum a ajuns acolo să le fure? Ok, am înţeles că paznicul de noapte doarme şi se enervează dacă intri în bloc pentru că îl trezeşti din somn dar, totuşi, îl plătim degeaba? Vecinii mai în vârstă îi duc sandvişuri şi cafea degeaba?

Da, se fură de peste tot. Şine de cale ferată, cabluri, bani, genţi, biciclete, maşini… oameni. Dar referitor contragreutăţile de la lift nu-mi trecuse prin faţa ochilor nici o ştire, nici un zvon, nici o glumă proastă. Dar lasă, că în curând se votează, se schimbă lucrurile. Şi nu râdeţi, lucrurile se pot schimbe, cumva, cândva, de către cineva… dar oamenii? Oamenii se schimbă?

Cuvintele pornografie, porno, au rădăcina în limba greacă: πορνογραφία (pornografia), care e compus din πόρνη (pornē - prostituată sau pornea - prostituţie) şi din γράφω (graph - scriere). Din Grecia şi până în România, de atunci şi până acum, de-a lungul timpului, pornografia a trecut de stadiul de simplu cuvânt care descrie un simbol obscen, sau o acţiune sau o persoană. Deja, pe plaiuri româneşti, timpul s-a deşirat de la “mioritic” la “pornografic”.

Ne reprezintă. Îl asociem cu orice alt cuvânt, persoană, acţiune, poate ideal. Avem pitici, profesoare, bătrâni, eleve, prezentatoare, vedete, experte şi reviste. Porno. Simple parcă nu au impact, sunt banale, depăşite. Dacă nu sunt în “tendinţele” cu iz adolescentin-obsedat, nu au efect, nu trezesc interesul. Ţara noastră a coborât de pe plaiurile mioritice, undeva mai jos. Şi din punct de vedere al trecerii de la oraş la sat, dar şi din punct de vedere moral. (more…)

Pentru a ne cunoaşte mai bine facem în felul următor. Tu eşti cititor, iar site-ul pe care te afli este al unui tabloid. Pentru că nu toată naţiunea are studii jurnalistice şi e vorba despre un termen relativ nou în istoria presei, hai să facem cunoştinţă ca la carte şi să aflăm ce înseamnă tabloid.

Fie că te uiţi în pagini româneşi, poate în Wikipedia că-i la modă sau în Oxford, Webster sau alte publicaţii care-ţi bagă pe gât cuvinte, sensuri şi alte asemenea, lucrurile arată la fel. Tabloidul presupune ştiri senzaţionale, exagerări, bârfe, scandaluri, crime şi accidente, toate punând accentul pe şocant şi informaţiile fiind prezentate într-o manieră simplă, vulgară (simplă, comună, pe înţelesul poporului). Pe de altă parte, tabloid mai înseamnă şi publicaţie de dimensiuni reduse (a se înţelege dimensiunea paginilor).

Acum, că am stabilit care e treaba cu tabloidul şi ce înseamnă el într-un dicţionar, să-i luăm pe cei care lucrează în presă şi-şi fac treaba zi de zi, poate 7 zile pe săptămână, la o astfel de publicaţie. Nu sunt şchiopi, orbi, graşi sau slabi mai mult decât alţii. Au tot două mâini, două picioare, folosesc umbrelă când plouă afară şi sunt la fel de înghesuiţi în metrou precum oricare alţii. Ascultă U2, Eminem, Beatles, Angela Gheorghiu, Iris şi să nu uităm de Rammstein (formaţie pe care o tot aşteaptă să vină în România) şi multe altele exact cum ascultă şi restul lumii. Acasă, la căşti în autobuz sau la casetofon, în maşină. (more…)

Încă din primele seri ale specatcolului, în publicul din Piaţa Sfatului erau români veniţi acasă din Italia, unde lucrează… Nimic neobişnuit. Vii în ţară, are loc Cerbul de Aur şi mergi la spectacol. Că a cântat bine şi are o voce unică sunt lucruri demonstrate de premiul câştigat, dar lăsând toate astea la o parte, românii noştri l-au aclamat şi susţinut pe Antonino încă de la început, pentru simplul fapt că e italian.

Ok, foarte bine. Trist e faptul că italienii ne iau la mişto şi ne consideră o naţie de hoţi şi violatori. Totuşi, noi am găsit loc în inima noastră să iubim Italia, ignorând răutăţile ei de copilă răsfăţată şi uneori superficială, care se aruncă să ne pună pe toţi în aceeaşi oală. (more…)

Sâmbătă. Vama. Am fost la repetiţii, la conferinţa de presă, că doar sunt cu treabă aici şi, evident, seara, la concert.

S-au zis chestii faine, s-au cântat chestii faine. Tudor a fost trădat şi el de presă, precum alte vedete.  Ce cuvânt aiurea. E ca şi cum ai semna un contract, fără să-ţi dai seama. Devii… vedetă - pentru că aşa te numesc ei - şi apoi ţi se întâmplă lucruri. Nu poţi să mergi pe stradă şi să te împiedici de un trotuar, fără ca în spatele tău să fie un fotograf care să dea naştere unei ştiri. Şi de aici o întreagă poveste şi un întreg balamuc… M-am întristat. Mult. Personal, pentru simplul fapt că fac parte din presă. Mi-a venit să mă întorc cu spatele, să fug şi să mă ascund… Penibil. Dar aici e vorba despre altceva. (more…)

Poftim? Direcţia 5? Mi se părea o chestie mult prea feminină într-un sens peiorativ al cuvântului (da, misogin) şi nu reuşeam să înţeleg cum ridică o sală în picioare. La Cerbul de Aur, unde am aterizat în ultimul moment, alături de colegul meu Bogdan, cei de la formaţia mai sus amintită au reuşit să transforme tot festivalul în show-ul lor. Şi asta nu într-un sens rău. Ci unul fain. Parcă îi vedeai cum cred în muzica lor şi cum o trăiesc acolo pe scenă. Şi cum toţi oamenii din public, indiferent de vârstă erau injectaţi cu muzica lor.

Au ştiut să facă un show complet. Au ştiut să demonstreze că sunt artişti de nota 10, că ştiu ce vor ei, că ştiu ce vrea publicul. Au fost incredibili. Am uitat momente bune că sunt în delegaţie şi m-am conectat la muzica lor, care altădată mi se părea prea… soft. Ştiu să facă spectacol, să te transpună într-o lume a lor… numai ei ştiu cum. Au interpretat aproape fără reproş şi ne-au câştigat pe noi toţi care eram acolo. Dacă Cerbul de Aur nu se termina cu Direcţia , era grav. Dacă ei cântau la început, nu am mai fi ajuns să-i auzim pe concurenţi, pentru că sala ar tot fi cerut bis. Aşa, au cântat mult peste programul stabilit anterior. (more…)

Suntem predominant buni, trăim într-o lume care ne încântă şi credem că în mare parte, binele învinge. Da, pentru că predomină. Suntem absurzi, urmează rânduri fără sens. Altfel, n-am avea cum să fim… predominanţi.

Dacă dai drumul la televizor sau citeşti un ziar sau pur şi simplu, răsfoieşti ultimele ştiri, observi că acolo te vei lovi de accidente, tragedii, oameni care comit atrocităţi. Şi te gândeşti că sunt răi şi că sunt mulţi. Când o sa citeşti o banalitate de genul Gigel Smitean, un tânăr de 21 de ani, a ajutat-o ieri pe băbuţa de vizavi să treacă strada. Nu vezi aşa ceva. Pentru că suntem predominant buni, pentru că lucrurile astea sunt prea la ordinea zilei pentru a fi menţionate (din asta vine banalitatea lor).

Buletinul de ştiri de la ora 18, când te relaxezi după o zi de muncă, îţi prezintă lucruri rare. Rele, grave, dar rare. Aşa trebuie să fie. Dacă rară ar fi o faptă bună, ar ajunge să fie promovată la începutul jurnalului de ştiri. Dar sunt multe, mereu, pretutindeni, le facem cu toţii. (more…)

Am fugit o zi la mare. În 2 Mai, unde se mănâncă foarte bine la o terasă, şi prin Vamă. Trist. N-am făcut parte din cei care şi-au petrecut în Vama Veche vacanţe sau concedii întregi pentru că nu mă pasionează marea. Cel puţin nu vara. Iarna am stat în Vamă câteva zile. . Acum am trecut pe-acolo pentru un suc şi o baie în apa cam rece (auzisem că-i caldă). Pe scurt, imaginea e tristă rău.

Un tip scund, cu părul nespălat de-o lună, mort de beat, legănându-se aiurea pe plajă, la ora 3 după-amiaza. Probabil a înlocuit cafeaua de dimineaţă cu votca. Şi probabil că dimineaţa tocmai începuse pentru el, după o noapte foarte lungă şi udată cu tot felul de spirtoase.

Nişte inşi care voiau să pară rebeli, erau penibil de degradaţi. Aveau vreo 50+ ani (sau vreo 40 dar arătau mai în vârstă  din cauza stilului de viaţă?!) şi ei cu părul în vânt, nespălaţi şi cu băutura pe masă. Erau duşi, ameţiţi, pierduţi. Trist. Bine zic, uneori, cei care spun că rockerii or fi ei deştepţi (sau doar cu tot felul de filosofii despre orice) dar sunt, mulţi, nişte distruşi. Cei de-acolo erau. (more…)

Ne măsurăm starea de spirit şi, de ce nu, pe cea fizică, în grade Celsius, devenind o parte a naturii. O caracteristică bizară denumită fiinţă umană, care fuge mereu de sine însăşi.

Căldura cade greu, lovind asfaltul cu un ecou de tăcere care te doare, care îţi răsună în tâmple şi-ţi zvâcneşte ca un furuncul ascuns într-un suflet pustiit şi aflat într-o permanentă decădere. Abject. Inuman şi viu. Aşa-i că lucrurile vii sunt, uneori, mai murdare decât cele fără viaţă? Poate pentru că le simţi pulsul şi le auzi văietându-se. Măcar metaforic şi fals, ca într-o închipuire ce nu-ţi dă pace. Cam aşa arată căldura. Ca un fel de monstru costumat bizar, fără glas, care se mişcă greoi printre noi şi ne intră adânc în plămâni şi-n suflet. (more…)

Azi pe la 7 vreau să plec de la redacţie, spre casă. Se oprise ploaia şi când să zic “Pa, ne vedem mâine”, surpriză: începe iar. Sun la taxi. Şi de aici… 15 minute de călătorie interesantă şi uimitor de… contrastantă.

Nenea taximetristul arăta ca venit din cer (ocolind ploaia). Am zis că parcă-i extraterestru. Îmbracat în alb, foarte slab, cu maini foarte, foarte, foarteeeee lungi (anormal de lungi).

La un moment dat, începe să… tot apese pe butonul ăla de la staţie. Hmmm…  sună familiar zic eu nedumerită şi mă loveşte ideea - parcă-i cod morse. Şi era, pentru că i s-a răspuns. Şi apoi iar, şi iar, şi tot aşa, o întreagă conversaţie. De-aş mai fi avut 10 ani, să ştiu şi eu să folosesc codul morse, ce bine ar fi fost (Cireşarii îl ştiau, mie îmi plăceau de nu mă mai săturam să-i citesc, deci l-am învăţat şi eu)

(more…)