Andreea Marin Bănică: «Am prins-o pe tocuri»

Andreea Marin Bănică povesteşte, in interviul acordat site-ului specialbebe.ro, pentru Ziua Copilului, cum işi alintă fetiţa de doar un an şi jumătate, cat este de energică micuţa şi care sunt poveştile favorite ale Violetei. De asemenea, azi, Andreea Marin-Bănică şi Dan Bittmam vor fi gazdele Galei UNICEF, ce se va difuza la TVR 1, de la ora 21.10. Printre susţinătorii acestui eveniment din România se numără şi vedete internaţionale, cum ar fi Claudia Schiffer, Vanessa Redgrave, Liam Neeson, Ralph Fiennes, Sir Roger Moore, Ewan McGregor, Robbie Williams şi David Beckham.

Reporter: Când eraţi copil, ce meserie doreaţi să aveţi când veţi fi mare?
Andreea Marin Bănică: Să fiu balerină. Mi-amintesc şi acum de imaginea unei balerine de pe vremea comunismului, pe micul ecran, în acel scurt timp în care noi puteam urmări ceva la televizor. Balerina aceea era simbolul graţiei pentru mine şi mi-am dorit ca atunci când voi fi mare să îmbrac o astfel de rochie, să am graţia unei balerine. Oarecum am reuşit, fiindcă am îmbrăcat rochiile Doinei Levintza timp de un deceniu. Cred că erau pe undeva asemănătoare cu ceea ce vedeam odinioară.

Care consideraţi că a fost cel mai mare succes al dv. şi din ce motiv?
Cel mai mare succes pentru mine e, fără dubiu, ceea ce înseamnă un succes pentru milioane de femei de pe pământul asta, faptul că după o lungă aşteptare şi după o perioadă grea din punctul ăsta de vedere, al sănătăţii, am reuşit să aduc pe lume un copil sănătos şi frumos. Depinde de mine de acum înainte ca el să îşi crească într-un mod armonios şi am grijă ca educaţia fetiţei mele să fie una echilibrată, să însemne şi căldură, şi joacă, dar şi capacitatea de a jongla cu cunoştinţele, să însemne şi bunătate, altruism, dar în egală măsură şi raţiune. Pentru că, în ceea ce mă priveşte, de multe ori îmi ratez propriile şanse, gândindu-mă mai mult la alţii decât la mine însămi şi nu e întotdeauna lucrul cel mai bun în viaţă. Poate că fiica mea va fi un om  cu picioarele mai bine aşezate pe pământ decât sunt eu.

De unde vă informaţi ca mămică ?
Internet şi cărţi. Sunt în legătură şi sunt prietenă cu oameni care au edituri şi care mă anunţă care sunt noutăţile editoriale. Am fost o mămică ce a citit până în luna a 9-a tot ce se putea citi în domeniu. E foarte adevărat că după ce naşti intri într-un carusel în care nu te mai descurci. Nici să mai priveşti o emisiune de televiziune, nu mai ai putere nici să citeşti. Acum mi-am reechilibrat lucrurile, pentru că fetiţa mea are deja un an şi jumătate şi am regăsit în mine forţa de a mă întoarce către carte, către plăcerea de a citi. E aşa cum mi-am dorit întotdeauna să fie, sunt propriul meu stăpân. Până la urmă cred că toţi ne dorim asta, dar nu avem capacitatea de a o face, până în momentul în care reuşim să fim proprii stăpâni, pe picioarele noastre şi din punct de vedere financiar şi din punct de vedere al cunoştinţelor acumulate în profesie.

Care au fost cele mai grele momente de când aţi devenit mamă?
Cele mai grele momente au fost cele 2 săptămâni în care am plecat din România. Am plecat în Africa, am fost în misiuni UNICEF în diferite colţuri de lume şi cred că e din ce în ce mai greu pe măsură ce copilul tău începe să se ataşeze de tine, începe să te cunoască, să te adulmece, să te dorească alături, e foarte greu să te desprinzi de el. De la 6 luni Violeta a fost cu mine, cu noi, cu familia şi peste hotare. E călătoare, aşadar, ca şi mami şi eu cred că vom fi o familie modernă, cred că o voi învăţa să ştie să fie altfel decât copii prea cocoloşiţi de către părinţi, bunici şi întreaga familie.

Cum este Ana-Violeta ?
Creaţă, cu ochi albaştri, veselă, foarte energică, cu tenul foarte alb, nu pare a semăna nici cu mine, nici cu tati, dar seamănă cu oameni dragi din familia noastră. Şi este foarte prietenoasă, foarte comunicativă. Nici nu mă mir. E foarte… muzicală. De altfel, noi suntem o familie muzicală şi probabil că nu e nimic întâmplător.

Care a fost ultima boacănă a micuţei Violeta?
Nu aş putea să spun că e un copil al boacănelor, e mai degrabă un copil destul de cuminte şi înţelegător, cu care comunicăm foarte mult. Ne ajută, ne oferă surprize pentru că de la o zi la alta începe să facă lucruri la care nu ne aşteptăm, imitându-ne. O ajută pe mami deja la curăţenie, ştie să facă diverse lucruri, e îndemânatică. Acum câteva zile am prins-o pe tocuri, furând pantofii mei. E un moment pe care orice mamă îl ţine minte.

Cum se înţeleg Radu şi Violeta?
Foarte bine, chiar sunt uimită de apropierea lor. Pentru că până la urmă Radu e băiat de şcoală deja, e în clasa întâi, iar Violeta e o pitică. Ei bine, nu, el e foarte protector. Seamănă fizic foarte bine, atracţia dintre ei e explicabilă şi ea deja îi spune pe numele mic, Radu. Ne-a uimit faptul că i-a spus Radu pentru că « r » , ştim bine, e o problemă pentru orice pitic. Însă văd că şi lui îi place să petreacă foarte mult timp în camera ei, o hrăneşte, ştie toate obiceiurile de creştere ale micuţei lui surori, le-a învăţat de la noi, aşa că avem mare bază în el. E un frăţior sensibil şi protector.

Cine petrece mai mult timp cu copii, tu sau Ştefan?
Prin natura lucrurilor, eu, pentru că lucrez foarte mult acasă şi sunt foarte mult alături de ea. Tati are fie o emisiune de televiziune, fie o piesă de teatru, fie un concert. Asta implică automat să pleci de acasă, dar asta nu înseamnă că nu e lângă Violeta şi că nu e preferatul ei. Pentru că ăsta e riscul, fata trage mai mult la tata. N-aş putea să spun că primul cuvânt pe care îl spune când se trezeşte este « mama », pentru că aş minţi. Primul cuvânt pe care îl spune când se trezeşte este « tati ».

Vă doriţi să aveţi şi alţi copii?
Sigur că da, cum să nu ? Nu e uşor, însă, sănătatea mi-a jucat feste şi înainte, din păcate. Cum va vrea Dumnezeu .

Cum o alintaţi pe Violeta ?
Teta. Şi ea spune, când o întrebi, că o cheamă Teta. Teta-Violeta!

Care e povestea preferată a Violetei ?
Scufiţa Roşie, iar mai nou Albă ca Zăpada. Cred că o ştie pe de rost pe Scufiţă şi e sătulă de obrăznicăturile lupului, că noi mai modificăm poveştile, le mai condimentăm. La un moment dat încercam să-i spunem alte poveşti şi ea o dorea tot pe asta. Ştia totul din gestică, nu cred că înţelegea prea mult la câteva luni, dar o fascinau mişcările care însoţeau povestea. Exista şi o poveste cu o fetiţă pe nume Violeta, o Violeta mofturoasă, năzuroasă şi e foarte uimită în momentul în care îi spun această poveste pentru că nu se recunoaşte în ea. O să vedem cum va reacţiona mai târziu, când va înţelege totul.

De la ce vârstă intenţionaţi să o înscrieţi pe Violeta în colectivitate?
În curând. Nu vrem să aşteptăm foarte mult, pentru că vedem reacţia ei atunci când iese în parc. Îmbrăţişează toţi copiii, e foarte comunicativă şi vrem ca măcar câteva ore să se integreze într-un colectiv. Şi de ce nu, pentru că suntem într-o lume atât de avansată şi copiii noştri ne uimesc prin evoluţia lor rapidă, ne-am dori o grădiniţă în care să se vorbească o limbă străină.

Cum credeţi că influenţează copilul celebritatea prinţilor?
Din păcate este greu să găseşti echilibrul acela în care copilul tău să nu fie influenţat de faptul că tu eşti un om cunoscut, nu celebru, cunoscut aş spune. Trăim într-o lume ca o junglă şi faptul că un copil de un an este urmărit zi de zi în parc, pe stradă şi oriunde ar fi, chiar dacă nu e însoţit de părinţii săi mai mult sau mai puţin cunoscuţi, nu e un lucru pe care îl consider sănătos şi nici măcar inteligent pentru cei care îşi pierd vremea cu astfel de treburi. Copilul este o imagine care apare des în ziare sau pe prima pagină a unor reviste fără voia noastră şi, din păcate, asta înseamnă un pericol pentru el. El nu este protejat în niciun fel. E o lume nebună în care nu faci decât să dai idei oamenilor care nu gândesc prea mult şi cred că datoria mea este aceea de a face în aşa fel încât legile ce există, dar nu sunt puse în aplicare, să devină realitate. Tocmai de aceea mă folosesc de dreptul meu de a cere justiţiei să facă dreptate atunci când lucrurile nu stau în matca lor.

Care este cel mai important lucru pe care l-aţi învăţat de la viaţă şi pe care doriţi să-l transmiteţi fetiţei dv.?
Moderaţia, este cel mai important lucru pe care l-am învăţat de la viaţă. Când am urcat pe cel mai important vârf al Africii, Kilimanjaro, în limba swahili am învăţat că există acel îndemn pentru a urca muntele în ritmul “pole – pole”, adică încet – încet. Există tendinţa, când îţi doreşti să cucereşti un vârf, să pui toată forţa ta şi să urci din ce în ce mai repede şi să forţezi lucrurile. Ei bine, moderaţia este calea către succes pentru că altfel nu reuşeşti să ajungi la destinaţie. Cred că aşa e şi în viaţă, dacă stabileşti balanţa corectă vei reuşi aparent mai încet, doar aparent mai încet, să ajungi să-ţi împlineşti dorinţele.

Cum vă vedeţi peste 15 ani?

Mi-aş dori să fiu într-o casă în care să existe mai multe voci de copii şi mi-aş dori să mă uit în urmă şi să văd că oamenii pentru care am reuşit să fac o diferenţă pe pământul ăsta sunt din ce în ce mai mulţi.