Traian Băsescu: «Soţia mea nu-i de capul ei»

14 Noiembrie 2009 | Articol semnat de Irinel Antoniu

Are poveşti interesante de viaţă, insă nici un nepot căruia să i le poată spune. Libertatea l-a provocat pe preşedintele Romaniei, Traian Băsescu, la o discuţie plină de amintiri, de pe vremea cand spărgea valurile de la carma navelor “Argeş” sau “Crişana”, înainte de a comanda petrolierul “Biruinţa”, cea mai mare navă comercială a României. Poveşti de viaţă reunite în interviul pe care şeful statului l-a acordat în exclusivitate ziarului nostru.

Libertatea: Marinarul Băsescu a fost vreodată la un pas de înec?
Preşedintele Traian Băsescu: Să mă înec nu, să pier da. Ori cu nava în flăcări, ori cu nava în furtună, ori cu nava în zona de război.

Amintiţi-vă de o situaţie extremă prin care aţi trecut.
Îmi amintesc de un moment incredibil. Se spune că atunci când simţi că se apropie ceasul să mori, ţi se derulează copilăria prin faţa ochilor. Asta mi s-a întâmplat mie. Mi-am văzut copilăria. Mi s-au derulat prin faţa ochilor imagini pe care niciodată nu le-aş fi ţinut minte. Imagini de când aveam doi ani, de când aveam un an şi jumătate... Parcă le aveam pe retină. S-a întâmplat când a luat foc petrolierul “Argeş” la Rouen, în Franţa (n.r.-a fost un incendiu devastator, care a cuprins 38 de nave ancorate în port, în 1981, urmat de o poluare uriaşă pe Sena). Eram comandant şi nava a fost cuprinsă de flăcări. Foc, înăbuşeală, fum. Atunci am început să-mi văd filmul copilăriei. La un moment dat, în timpul acestei visări care mă ducea în braţele morţii, mi s-a părut că în foc îmi văd soţia cu fetiţele de mână. A fost incredibil. O imagine pe care nu o voi uita niciodată. M-am repezit în foc. Voiam să ajung la fetele mele. Se întâmpla în 1981, iar pe vremea aceea se purtau cămăşi de nailon, dacă vă aduceţi aminte.

«Mi s-a derulat copilăria în faţa ochilor»

Oh, păi acestea ardeau imediat!
Cămaşa a fost salvarea mea, pentru că s-a topit instant. Şi când am simţit că mi-a intrat plasticul în piele m-am trezit brusc din mersul acela halucinant prin foc. Ca într-un film...

Dar prin vreun atac aţi trecut?
Da. Încărcam în portul Al-Bakr, în Golful Persic, în timpul războiului iraniano-irakian, în 1982. Eram comandant pe “Crişana” şi terminalul în care mă aflam cu nava a fost bombardat. În asemenea situaţii, la bord nu se agită nimeni. Marinarii au stăpânirea de sine necesară să reacţioneze cu mult calm în situaţii-limită. Însă tensiune exista pentru că nu ştii când cade bomba pe nava ta. Şi cădeau bombele peste tot, de jur împrejurul navei mele.

Şi n-aţi plecat din port?
Nu. Am fost singurul comandant care a decis să rămână cu nava la chei. Ceilalţi au plecat, două nave, una în prora (n.r. partea din faţă a unei nave), una în pupa (n.r. partea din spate a unei nave). Eu am simţit că trebuie să rămân, că aceasta e soluţia. Şi s-a dovedit că am avut dreptate.

Vasele care au plecat au fost bombardate?
Da, nava din pupa mea.

Să zicem că se întâmplă să fiţi din nou comandant de vas. Care e locul din lumea aceasta în care NU mai vreţi să mai ajungeţi niciodată?
La Al-Bakr nu aş vrea să mai ajung, exact unde s-a întâmplat incidentul.

Marea Neagră e o mare uşoară pentru marinari?
Pentru navele mari, da. Pentru navele mici este extrem de periculoasă pentru că se formează valuri cu frecvenţă foarte mare şi navele mici, mai ales dacă nu sunt încărcate, pot fi răsturnate. În Marea Neagră sunt valuri înalte de 7 metri, care vin cu o putere foarte mare. Sunt multe. Pe când valul de ocean are 16 metri înălţime, dar vine cu o frecvenţă mult mai mică.

Mare sau munte?
Îmi plac amândouă. Dar, dacă mă obligi să aleg una, aleg marea.

Nu-i iarnă în care să nu vă duceţi la munte...
Mă duc pentru că îmi place zăpada, îmi dă un sentiment de bucurie.

«De regulă, îi păcălesc pe sepepişti, care îmi pierd urma»

Câţi sepepişti aleargă disperaţi după dumneavoastră când vă daţi cu snowmobilul?
Nu ştiu, dar de regulă îi păcălesc şi îmi pierd urma. Nu că aş fi eu vreun rebel, dar la munte mă duc exact pentru a mă întâlni cu singurătatea şi cu liniştea de care am nevoie.

Sepepiştii vă pierd pe dumneavoastră, dumneavoastră vă pierdeţi soţia...
(Hă, hă, hă!) Da. Mi s-a întâmplat s-o mai pierd şi pe Maria. Amândurora ne place zăpada. Nicăieri nu găseşti, ca la munte, liniştea aia a albului. Poate doar pe mare, când eşti atât de departe, în larg, încât ai senzaţia că ai trecut dincolo de orizont.

Soţia călăreşte. Şi acolo există sepepişti pregătiţi s-o ia la galop după dânsa pentru a o proteja în caz de nevoie?
Nu ştiu. Eu n-am cerut niciodată escortă pentru soţie, dar, cu siguranţă, nu e singură pe lume. Nu e de capul ei!

De schiat, schiaţi?
Nu mai schiez. Am schiat cu mulţi ani în urmă, dar sunt slab la sportul acesta.

Lăsaţi, că am văzut că se pricepe fata cea mică, Elena.
Nu numai ea. Amândouă fetele mele schiază foarte bine. Eu sunt un pasionat al patinajului, cât am fost tânăr patinam des. Şi acum, dacă pun patinele în picioare, mă descurc fără probleme. Şi la handbal mă descurc bine, mai ales că acest sport l-am practicat de performanţă la Bacău, întâi la şcoala sportivă, iar apoi la clubul Ştiinţa Bacău.

Mi-aţi spus că înotaţi în fiecare dimineaţă cel puţin o jumătate de oră. Când aţi învăţat să înotaţi?

Demult, înainte să merg la Institutul de Marină.

Alţii trag de fiare, aleargă... De ce aţi ales tocmai înotul?
Aveam alte plăceri sportive, dar după ce m-am operat la coloană trebuia să fac nişte exerciţii cu mingi şi cu tot soiul de aparate de recuperare şi erau atât de plictisitoare, încât am întrebat doctorul dacă pot renunţa la ele în favoarea înotului. Şi mi-a zis că da. De atunci asta fac. Înot.

«Rapidul e o dragoste de bătrâneţe»

Libertatea: N-am reuşit niciodată să mă prind cu ce echipă ţineţi.
Traian Băsescu: Sunt stelist, pe fond. E echipa cu care am crescut în casă şi îmi place tare mult spiritul clubului Steaua. E adevărat, acest spirit nu se mai regăseşte la echipa de fotbal de azi. Însă am atât de mult Steaua în suflet încât vă pot spune şi echipa CCA-ului, şi componenţa formaţiei care a câştigat Cupa Campionilor Europeni. Rapidul însă e ca o dragoste de bătrâneţe. Am fost ministrul transporturilor şi, în acea vreme, a trebuit reorganizat clubul de fotbal. Urma să treacă la profesionism, aşa că a trebuit să emit ordine de ministru, ce aveau să stabilească ce se va întâmpla cu clubul, că era club departamental. Atunci am decis să rămână baza sportivă în utilizarea lor, să plătească domnul Copos un leu sau 10 lei pe an chirie. Nu ştiu ce s-a mai întâmplat pe urmă, probabil că i-au mai mărit chiria. S-a stabilit să punem nocturna tot din banii de investiţii ai ministerului, să modernizam stadionul şi m-am legat în acest fel de Rapid. Atunci i-am adus pe Mircea Pascu preşedinte şi pe Mircea Rădulescu antrenor, actualul preşedinte al şcolii româneşti de antrenori. Şi atunci a început din nou performanţa la Rapid, cu aceşti doi oameni. Aşa că am rămas legat...

Citeşte şi articolul: "Traian Băsescu: «Dacă mi-e foame la cumpărături, umplu coşul»"!

Citiţi în Libertatea de luni de ce crede Băsescu că avem prea mulţi parlamentari

Calificativ (din 16 voturi):

Articol citit de:
49057

Comentarii (362)

Adauga comentariu

#362. io | 2009.11.16 | 00.19

why!?
eu nu inteleg ce ne pasa atat de mult de viata privata a omului astuia? ne conduce din familie?