Goana după aur, o poveste veche de când lumea

15 mai 2012 13:25

Antica goană după aur din Apuseni a creat, spun arheologii, o comunitate minieră solidă şi prosperă. Ce s-a întâmplat în restul lumii și cum a modelat aurul istoria omenirii?

Ramses şi Columb

Convoaie de sute de oameni şi măgari încărcaţi cu desagi se afundă în fiecare an în inima Saharei, unele din ordinul slăvitului faron Ramses al II-lea, altele la iniţiativa curtenilor săi, dornici să-i intre în graţii. La destinaţie – prăfuita oază Wawat – mai ajung doar jumătate din oameni şi din animalele lor de povară. Restul s-au stins de sete pe drum. Şi totuşi, an după an, ceva îi poartă în inima deşertului din care de obicei oamenii încearcă mai degrabă să fugă. Este prima goană după aur, aşa cum ne-o relatează hieroglifele înscrise acum peste 3 milenii pe zidurile templelor din Egiptul Antic.
Dicţionarele definesc „goana după aur” drept mişcarea rapidă a unor mase de oameni către un zăcământ aurifer recent descoperit. În cazul egiptenilor, motorul acestei goane nu era nici măcar setea de îmbogăţire, fiindcă faraonul era singurul ce avea voie să folosească metalul preţios, ci dorinţa curtenilor de a-i sluji stăpânului lor cât mai bine. Aurul era însă folosit de Ramses pentru un scop nobil: în loc să îşi impresioneze vecinii cu armate ameninţătoare, el prefera să-i copleşească cu bogăţia sa, demonstrându-le prin daruri exorbitante superioritatea economică a Egiptului. Nu-i de mirare că unul din regii vecini îi  scria faraonului: „În ţara ta, aurul se găseşte la fel de uşor ca praful de pe drumuri”. Sacrificiul căutătorilor de aur era preţul plătit pentru a evita o pierdere de vieţi mult mai mare într-un conflict cu vecinii războinici ai Egiptului.
Dacă prima goană după aur cunoscută în istorie a slujit unui scop atât de nobil ca evitarea vărsării de sânge, altele au avut însă motivaţii mult mai materialiste. La sfârşitul veacului al XV-lea, regii Spaniei şi cei ai Portugaliei se întreceau în trimiterea de navigatori pe oceanele până atunci neexplorate în căutarea unor noi surse de metale preţioase care să le umple vistieriile secătuite de războaie. Cel mai faimos dintre aceşti căutători nautici de aur, Cristofor Columb, scria în jurnalul său: „Ce minune este aurul! Cine îl stăpâneşte poate să face ce vrea în această lume, şi chiar să deschidă porţile raiului”. Columb nu a avut norocul să dea peste vreun mare filon, dar alţii au perseverat în explorarea continentului descoperit de el. În cele din urmă, în căutările lor febrile au dat atât peste imperile bogate în aur ale aztecilor şi incaşilor cât şi peste mari zăcăminte de metale preţioase – peste 100.000 de tone de aur şi argint au fost trimise din Lumea Nouă în Europa. N-ar fi deci tocmai greşit să atribuim descoperirea şi explorarea Americii goanei după aur.

Pepitele care au adus pe lume CALIFORNIA

Urmaşii acestor exploratori au fost cei care au pornit şi cea mai faimoasă goană după aur, cea care a început în California în anul 1848. Azi cel mai populat stat american, California abia dacă avea pe atunci câteva mii de locuitori. Lucrurile s-au schimbat însă după ce John Sutter, un proprietar local de pământuri, a dat peste pepite de aur în vreme ce-şi construia un gater. Sutter a încercat să ascundă strălucitoarea sa descoperire, însă în zadar: zvonul s-a răspândit cu viteza fulgerului. Deşi pe atunci California era la mii de kilometri de centrele populate ale Statelor Unite, dorinţa de îmbogăţire a învins orice dificultate. Peste 300.000 de oameni – în jur de 2% din populaţia de atunci a Americii – au invadat California între 1848 şi 1855. Din cele 370 de tone de aur care se estimează că ar fi fost extrase în acei ani unii s-au înavuţit; majoritatea, chiar dacă nu au devenit bogaţi, au reuşit măcar să ajungă să ducă o viaţă mai bună. Au fost şi mulţi care au dus-o mai rău – John Sutter, de pildă, care a fost ruinat după ce căutătorii de aur i-au devastat pământurile. Cel mai vizibil efect a fost însă crearea statului California, despre care se poate spune fără a exagera că în ziua de azi e capitala culturală a lumii – aici se găsesc atât Hollywood, cât şi Silicon Valley. Până şi McDonalds, simbolul globalizării contemporane, vine tot din California. Aur, e drept, nu se mai găseşte de vreo sută de ani, dar asta nici nu prea mai are importanţă: californienii au găsit între timp destule surse alternative de venit pentru ca acum să aibă al optulea PIB din lume – 1.850 de miliarde de dolari.

Cum a populat aurul Australia

California nu e singura regiune care a fost populată şi s-a lansat economic graţie goanei după aur. În Australia, statele Victoria şi Australia de Vest sunt creaţia căutătorilor de metale preţioase. Victoria, în sud-estul continentului, era practic nepopulată acum două sute de ani. În 1850 însă, un prospector care-şi încercase norocul şi în California a dat peste aur. Şi nu oricum, ci în cantităţi incredibile – la un moment dat s-a ajuns ca zilnic să se extragă cel puţin două tone de metal preţios. Urmările au fost chiar mai spectaculoase decât în cazul Californiei: în 1860 statul Victoria ajunsese să aibă o jumătate de milion de locuitori, mai mult decât toată populaţia continentului australian înainte de goana după aur. Melbourne, capitala statului, mai înainte un târguşor amărât, a devenit în doar un deceniu cel mai bogat oraş de pe glob şi unul dintre cele mai populate. „În zece luni s-au construit 10.000 de case, şi asta conform primăriei, care nu pune la socoteală barăcile şi corturile”, scria un contemporan. Poate mai important, Melbourne-ul în vremea goanei după aur era cunoscut şi drept oraşul cu cele mai bune condiţii de muncă – aici s-a introdus pentru prima dată în lume ziua de lucru de 8 ore, în 1856.
În Australia de Vest, goana după aur a început trei decenii mai târziu şi a lansat economic şi demografic regiunea, până atunci cea mai înapoiată de pe continent din cauza aridităţii sale. Prin 1900, minerii care constituiau cea mai mare parte a populaţiei au ajuns chiar la concluzia că ar fi mai bine să se separe de restul Australiei şi să-şi creeze un stat independent, „Auralia”. Chiar şi în zilele noastre, economia locală e bazată pe minerit – nu doar aur, ci şi bauxită, diamante, minereuri de fier şi cărbune. O reţetă de succes, dat fiind că produsul intern brut pe cap de locuitor în aceeastă regiune este cel mai ridicat din toată Australia şi unul dintre cele mai mari din lume. Acelaşi lucru se poate spune şi despre salarii: în minerit, unde lucrează peste jumătate din populaţia activă a Australiei de Vest, se câştigă în medie pe lună 9.075 de dolari australieni, aproape 29.000 de lei. La fel ca în California, şi aici goana după aur a dat startul prosperităţii.

Muză pentru Chaplin şi Jack London

Totuşi, nu toate marile migraţii umane în căutarea metalului galben au avut consecinţe atât de bune. În ultimii ani ai secolului al XIX-lea prospectorii au crezut că norocul a dat peste ei atunci au găsit aur în albia îngheţată a râului Klondike din nord-vestul Canadei. Deşi condiţiile erau extrem de dificile, mii de americani, britanici şi australieni au invadat acestă regiune neospitalieră. Frigul, foamea, bolile şi criminalitatea i-au decimat însă rapid pe căutătorii de aur. În ciuda sacrificiilor enorme, puţini au reuşit să se îmbogăţească. Cel mai faimos dintre ei, Alex McDonald, a venit în Klondike doar cu un sac de făină şi o bucată de costiţă, pe care le-a vândut unui prospector înfometat în schimbul unui teren aurifer. Din astfel de afaceri a ajuns milionar în numai trei ani. Se spune că era atât de bogat încât le făcea cadou musafirilor pepite de aur. Într-un timp la fel de scurt s-a şi ruinat, investind în mine şi terenuri neproductive, astfel că a murit în mizerie. Viaţa de coşmar din timpul goanei după aur din Klondike a fost imortalizată în „Chemarea străbunilor” şi „Colţ alb” de către Jack London – scriitorul a fost căutător de aur în tinereţe, ocazie cu care era să-şi piardă viaţa. În altă notă, celebra comedie mută a lui Charlie Chaplin „Goana după aur” se petrece tot în Klondike-ul acelor vremuri.

Război pentru aur

În aceeaşi epocă, minerul australian George Harrison descoperea aur în Witwatersrand, Africa de Sud. Harrison şi-a vândut drepturile asupra descoperirii sale pe zece lire, fără să-şi dea seama că dăduse peste cel mai mare zăcământ de aur din lume. Goana după aur s-a declanşar aproape imediat, mii de englezi îmbarcându-se pentru a-şi găsi norocul la antipozi. În doar câteva luni s-a născut astfel un orăşel minier care astăzi este Johannesburg, metropola Africii de Sud. O consecinţă mult mai dramatică a fost însă declanşarea războiului anglo-bur. Unul din combatanţi era guvernul sud-african, format din colonişti de origine olandeză („burii”), guvern care descuraja exploatarea aurului punând taxe enorme şi refuzând să le acorde vreun drept prospectorilor şi minerilor, majoritatea englezi. De partea cealaltă, Marea Britanie susţinea interesele căutătorilor de aur sperând că astfel va pune mâna pe Africa de Sud. Ca urmare a intervenţiei celor două guverne goana după aur a degenerat într-un sângeros război de gherilă rămas memorabil prin faptul că a prilejuit inventarea lagărelor de concentrare, folosite de englezi pentru a închide familiile luptătorilor buri. Pe termen lung, descoperirea aurului la Witwatersrand a fost totuşi şansa Africii de Sud. Dacă până în 1900 aceasta era o ţară agricolă fără mari perspective de dezvoltare, mineritul – iniţial după aur şi diamante, apoi cărbune, platină, crom, mangan ş.a.m.d. – a transformat-o apoi în cea mai puternică economie a continentului

California din Apuseni

O goană după aur a existat şi pe teritoriul actual al României, însă în urmă cu aproape 2.000 de ani, după ce Traian a cucerit Dacia şi a pus astfel mâna pe bogăţiile Apusenilor. Astfel, Vasile Pârvan credea că pe vremea ocupaţiei romane la Alburnus Maior (actuala Roşia Montană) exista „un oraş californian de civilizaţie internaţională”, centrul unei goane după aur care a adus prospectori şi mineri din tot sud-estul Europei şi chiar din Siria. Descoperirile arheologice prilejuite de cercetările din ultimii ani, realizate în vederea demarării proiectului minier de la Roşia, au arătat că romanii de acum două milenii erau mult mai organizaţi şi mai eficienţi în extragerea aurului decât americanii de acum 150 de ani. Antica goană după aur din Apuseni a creat, spun arheologii, o comunitate minieră solidă şi prosperă.
Bogăţiile subterane ale Ardealului au atras şi în următoarele secole interesul multora, dar conducătorii ce s-au succedat aici – regii maghiari, principii transilvăneni apoi împăraţii din casa de Habsburg – au luat măsuri drastice pentru a preveni o nouă goană după aur. Astfel, un cod de legi din Evul Mediu decretează ca „românii, ţiganii şi alte neamuri de oameni fără stăpân care trăiesc din căutarea prafului de aur să fie pedepsiţi dacă nu îşi aduc praful de aur principelui”. Ca urmare a acestor măsuri, teritoriul României a fost ferit de o goană după aur. Ceea ce, date fiind consecinţele favorabile pe termen lung pe care un astfel de fenomen le-a avut în alte părţi ale lumii, e posibil să nu fost tocmai un noroc pentru noi.
 

Citește ultimele ȘTIRI pe Libertatea.ro