Interviu cu Dan Bordeianu: „Când jucam în telenovele mi se spunea mereu «Ești bun, ești șmecher, ești un mare actor». Înnebuneam când auzeam asta”

„Căutătorul de vânt”, debutul în regie al lui Mihai Sofronea, a avut premiera mondială la TIFF, la finalul lunii iulie. Pe ecran, o dramă în care Radu (Dan Bordeianu) află că mai are câteva luni de trăit. În afara lui, „o întâlnire fabuloasă” între Bordeianu și Sofronea. 

În interviul pentru Libertatea, Dan Bordeianu, angajat al Teatrului Nottara din București, a vorbit despre bucuria de a primi un rol în care tăcerea este mai importantă decât replicile, despre motivele pentru care a renunțat la rolurile care l-au făcut faimos, dar și despre tihna traiului la țară, unde s-a mutat de peste zece ani, împreună cu soția și cei doi copii. 

„La noi, lucrurile nu se întâmplă ca la Hollywood, la noi e ca la noi”

Libertatea: Cum ai ajuns în acest proiect și ce te-a atras la el?
Dan Bordeianu: Povestea asta cu ce te-a atras la un proiect funcționează la Hollywood. Lets face it (hai să fim serioși, n.r.), actorul român nu prea alege. Or fi câțiva care aleg. Poate, nu știu, eu nu-i cunosc. La noi, lucrurile nu se întâmplă ca la Hollywood, la noi e ca la noi. Deci nu știu dacă m-a atras sau nu și dacă de asta am acceptat. Sigur că există lucruri pe care le refuz.

Recomandări

EXCLUSIV. PNRR-ul avansează în ritm de melc. Zeci de restanțe ale Guvernului Ciolacu. România riscă să piardă miliarde de euro

– Care sunt acelea?
– Cred că am ajuns în zona în care nu mai vreau să fac doar ca să fac. Cu orice risc.

– Ce a însemnat acest rol pentru tine?
– Am avut o dorință secretă, de a juca pauza în pauză. De a juca în tăcere. Profesorii noștri spuneau că textul este un pretext. Există chestia asta la foarte mulți actori – se ascund în text, dar actoria e în gând și gândul e în pauza aia care declanșează vorba. Sigur, nu e ușor să joci monoloage, dar nu cred că e o provocare la fel de mare în a face ce am încercat noi să facem în filmul ăsta – în a vorbi fără să vorbești, în a fi fără să arăți ceva. Filmul are un soi de lipsă de spectaculozitate, dar, în același timp, e într-o zonă foarte spectaculoasă a vieții care există, nu te faci că există. Tăcerea aia prezentă. În „Căutătorul de vânt” cred că am reușit să facem asta.

– Cum te-ai pregătit pentru rol?
– Am făcut la flotări! (râde) În perioada premergătoare filmării aveam trei alergări de șase kilometri pe zi, iar în zilele dintre filmări mergeam la sală. Forțându-mă să fac această pregătire exterioară, mi-a fost mai ușor să sap în interior. Faptul că am depășit niște opreliști fizice pe care le aveam mi-a dat mult mai multă încredere la filmări. Iar pregătirea la mine înseamnă discuție peste discuție cu regizorul, pentru ca la final să vin cu o propunere. Asta îmi doresc foarte mult, să contribui cu ceva, nu să vin pe set și să întreb: „Și, ce facem acum?”.

Recomandări

România, între țările care vor pierde zile de vreme confortabilă în următorii ani. Balcanii, zona cea mai afectată din Europa de schimbările climatice

Un film cu multă liniște și puține cuvinte

– Ai văzut filmul la TIFF. Cum a fost la proiecție?
– A fost special, a fost prima dată când am văzut filmul în proiecție. E un film pe care-l recomand a fi văzut pe ecran, e foarte cinematografic, imaginea e fantastică. Dar a fost și ciudat să-l văd din sală. Eu am obișnuința actorului de teatru, așa că mă uitam și mi-am zis: „Dar eu nu fac nimic, pe bune?”.

– Ai fost atent la reacțiile spectatorilor? Cum a fost atmosfera în sală?
– Da, ca actor, am această sensibilitate a interacțiunii cu publicul. Spre exemplu, există mai multe tipuri de reacție în timpul spectacolului. Să spunem că e o comedie – uneori se râde savuros, alteori se râde mai puțin și ai senzația că nu le place. În schimb, aplauzele sunt de zece ori mai puternice în cazul în care se reacționează mai puțin. Probabil că oamenii preiau mai adânc povestea și ce se întâmplă pe scenă. La „Căutătorul de vânt” mi-a plăcut foarte tare reacția publicului. E un film cu multă liniște, cu multe așteptări, cu puțin text. Nu se întâmplă lucruri spectaculoase în zona în care suntem obișnuiți în ziua de azi – ne grăbim, arătăm lucruri fabuloase, senzaționale.

Recomandări

Cum a ajuns Petre Roman inculpat în Dosarul Mineriadei din 1990: „în subsolul Universității s-au găsit 22 de arme cu glonț; la sediul PNȚCD, substanțe halucinogene și materiale legionare”

Ceva se întâmplă întotdeauna în mintea unui om. Și filmul, și personajul meu sunt bazate pe întâmplarea din mintea omului, pe care o citești și pe care reușești să o vezi în filmul ăsta.

Dan Bordeianu, actor:

Iar la final a fost acea pauză, nu a dezamăgirii, ci a căzutului în tine a poveștii. În care zici: „S-a terminat? A, wow, ceva m-a atins”. E acea liniște a gândului, a introspecției.  

„M-am îmbolnăvit și m-am vindecat odată cu personajul”

– Cum s-a schimbat raportarea ta la moarte odată cu acest rol?
– Eu m-am îmbolnăvit odată cu personajul și m-am vindecat odată cu el. Am învățat că e important felul în care privești lucrurile, felul în care lași lucrurile să funcționeze, felul în care lași viața să se desfășoare. Noi toți vrem să facem ceva, să ne ducem la medic, să luăm pastila aia, să mergem la o mănăstire. Foarte bine, fiecare are propria soluție. Dar cred că vindecarea din film, care nu este explicată până la capăt, este, de fapt, acel moment în care omul își reamintește că e viu, pentru că noi suntem într-o zonă de existență robotizată uneori.

– De ce spui asta?
– Mi se pare că nu mai suntem racordați la noi în prezent, trăim ori în trecut și în traumele noastre din trecut, ori într-un viitor pe care nu avem cum să-l cunoaștem. Dar noi credem cu tărie că lucrurile se vor întâmpla într-un anume fel, proiectăm tot soiul de prostii. Trăim pe pilot automat și uităm de acest „acum” pe care personajul meu îl redescoperă. Radu nu e un personaj care provoacă lucruri, ci un personaj căruia i se întâmplă lucruri în permanență. Este adus în situația în care nu mai are încotro să se îndrepte decât înspre viață. Filmul ar trebui văzut din perspectiva asta, din care noi uităm să mai trăim.

– Care au fost momentele din viața ta care ți-au amintit că e important să trăiești în prezent?
– De multe ori în viață suntem puși în fața unor alegeri care ne salvează sau ne condamnă. Aceste alegeri sunt făcute pe baza mai multor considerente – educație, societate, cine ești, cine nu ești. Uneori se întâmplă să nu ți le poți asuma. Eu am făcut niște alegeri care m-au adus unde sunt astăzi: împlinesc 46 de ani, am făcut niște filme, niște spectacole de teatru, am două fetițe minunate. Acele alegeri m-au adus în punctul în care să mă bucur de toate aceste lucruri frumoase, dar în același timp nu-mi pot asuma în totalitate acele alegeri. De aceea nici nu-mi place să vorbesc despre astfel de momente.

„N-am jucat în telenovele altfel decât aș fi jucat Shakespeare sau Cehov”

– Te-ai retras din lumina reflectoarelor și pentru că viața ta a fost tabloidizată de către presă?
– Probabil că a fost și ăsta un motiv. Eu am plecat dintr-un sistem în care eram sufocat de presă, și mă refer la faptul că munceam foarte mult și în clipa în care puteam să-mi trag și eu sufletul, eram anunțat că am zece interviuri. Pe bune? Un actor face viață, iar eu ca să fac viață trebuie să și trăiesc o viață. Și nu e o fiță, nu e o poveste boemă.

Ca să poți să creezi o altă viață, trebuie să ai timp să respiri și să înțelegi și tu viața ta, că altfel te raportezi la ce? Devii roboțel și joci același lucru. Ăsta e și unul dintre motivele pentru care am renunțat, ajunsesem să joc același lucru. Nu ieșea rău, dar nu mă mai credeam nici eu. Puteam să mai stau așa, mai făceam niște bani. 

Dan Bordeianu, actor:

– Cum a fost să ieși din lumea telenovelelor și să te dedici mai ales teatrului?
– Mi-a fost greu să mă distanțez eu însumi de mine, să fac eu pasul ăla. Dar eu n-am jucat în telenovele altfel decât eram educat să o fac, altfel decât aș fi jucat Shakespeare sau Cehov, pentru că nu știu altfel. Eu nu m-am dus acolo și mi-au zis ăia că trebuie să fac actoria de telenovelă. Dimpotrivă, tehnic vorbind, filmându-se pe camere digitale, actoria trebuia să fie și mai mică, și mai fină, pentru că altfel se vedea îngrozitor de mult și de prost, și de fals pe ecran.

Din perspectiva mea, eu n-am jucat în telenovele, eu mi-am făcut meseria. Poate că ăsta e unul dintre motivele pentru care, la un moment dat, am putut să spun stop-joc.

Dan Bordeianu, actor:

– Cum ai resimțit acel succes?
– Eu am intrat în acele proiecte neștiind ce va urma. Nu știa nimeni că va fi succesul care a fost. Succesul e o bulă. Ești într-un cerc în care ți se spune în fiecare zi: „Ești bun, ești tare, ești șmecher, ești un mare actor”. Când auzeam asta cu „mare actor”, înnebuneam. E un cerc, iar ca tu să-l înțelegi e suficient să pășești în afara cercului, pentru a-l putea vedea în perspectivă. Trebuie să schimbi perspectiva, ca Robin Williams în „Cercul poeților dispăruți”, când îi pune pe elevi să se suie pe catedră: „Și acum cum e? Mai sunt eu profesorul care e deasupra tuturor și are dreptate indiferent de orice?”. Despre asta vorbesc.

Viața la țară te face să trăiești în prezent

– Locuiești de peste zece ani la țară. Ce s-a schimbat în viața ta odată ce ai părăsit orașul?
– Ritmul se schimbă, liniștea interioară se schimbă. La țară, nu te mai uiți mai întâi pe telefonul mobil să vezi dacă plouă, sigur că fac și eu asta, dar înainte să o fac mă uit la cer. Statul la țară îți oferă mai mult timp să te asculți pe tine și te ajută să te raportezi continuu la frunză, la vânt, la soare, la nori. E un lucru bun că sunt mai conectat nu neapărat cu natura, ci cu prezentul.

– Căutai lucrurile astea înainte să te muți la sat sau le-ai descoperit acolo?
– Nu le căutam, pentru că nu-mi dădeam seama că-mi lipsesc. Simțeam o nevoie, dar nu știam de ce.

– Un vers dintr-o poezie spune – aproximativ – că „iubirea înseamnă să găsești un om pe care să-l numești acasă”. Tu stai în casa construită de tatăl tău, pe care l-ai pierdut. Cum se simte asta?
– E mișto versul, un pic romantic. Casa aia este venită dintr-un soi de nevoie a mea interioară, pe care uneori nici n-am știut că o am. Este o poveste începută de tatăl meu și ce poate fi mai frumos decât să o continui eu? Acum dacă mi-aș face o casă, n-aș face-o așa – pânza mea ar fi goală. Dar acolo mi se pare foarte frumos că sunt atât de multe elemente care au o poveste prin faptul că sunt gândite de el și povestite de mine.

Nu e o simplă casă și asta o face foarte mult să se simtă ca acasă. Eu de 13-14 ani, de când stau acolo, n-am mai dormit o noapte în București, pentru că nu era acasă. E tare fain acest sentiment în care ai unde să te întorci, în sensul liniștii și al confortului de a fi tu.

Dan Bordeianu, actor:

Urmărește-ne pe Google News