MENIU CAUTĂ
19 Iun. 2012 20:14 , de Libertatea pentru Femei

MARIN MORARU: „Sunt un romantic sensibil”

Distribuie

Recent, vi s-a acordat o stea pe Aleea Celebrităţilor româneşti. Aţi primit vestea cu emoţie?
Sigur că da, dar nu era de neaşteptat, ci doar că nu ştiam când. E o onoare chiar şi să fii călcat în picioare, e foarte stranie chestiunea, dar asta e. Cam aşa se întâmplă şi la Hollywood, doar că acolo mai pui şi mâinile în beton.

Aţi fost văzut des pe micile ecrane, în serialul „Pariu cu viaţa”, dar foarte mulţi şi-ar dori să vă mai vadă şi pe scena teatrului. E posibilă o revenire?
Nu mai e posibil, pentru că filmările sunt zilnice, lungi, iar piesele de teatru necesită repetiţii şi turnee, pe care eu nu pot să le efectuez. Acum, este adevărat, că intru în vacanţă. Voi pleca cu soţia mea într-o croazieră de o săptămână în vestul Mării Mediterane: Genoa, Barcelona, Las Palmas, cu întoarcere la Roma. Ne dorim să vedem cum e să călătoreşti pe un astfel de „oraş plutitor”. Iar din luna iulie, voi reîncepe filmările. 

Aveţi o carieră impresionantă, acumulată în 51 de ani de activitate artistică, dar iniţial aţi dorit să fiţi aviator. Cum s-a produs trecerea?
Păi, am fost respins la vizita medicală. Eram cam slăbuţ fizic. Nu am avut nicio boală, dar nu prea aveam plămânii dezvoltaţi şi un aviator trebuie să fie solid ca structură.

Şi uite aşa aţi jucat în nenumărate filme, piese de teatru, mai recent telenovele, dar eu inevitabil mă duc cu gândul şi la „Operaţiunea Monstrul”. E rolul de referinţă?
Acest film este încă foarte vizonat, dar n-aş putea spune că acel rol îl consider singurul important. Ar mai fi şi cele din „Toamna bobocilor”, „Actorul şi sălbaticii”, „Ringul”.

Până să jucaţi în celebra „operaţiune” mergeaţi la peşte?
Până atunci, deloc. Datorită rolului am început să merg la pescuit. Mi-am luat chiar şi scule şi mă duceam singur: eu, lanseta şi bambina. Prindeam atât de mult peşte încât împărţeam la tot blocul. Am prins şi câte 8-9 kilograme de caras, crap, dar pe baltă, că am mers şi la Dunăre, numai că acolo n-am prins nimic. Ce să fac cu atâta? Tot eu trebuia să-l curăţ, să-l gătesc. Le-am dat tuturor. (râde)

Sunt şanse să vă revedem curând într-un film?
Nu cred, nu ştiu. Asta nu depinde de mine, dar… n-aş refuza.

În toţi aceşti ani, soţia dv., Lucia Popescu Moraru, a fost cea care v-a stat alături şi aproape că împliniţi 50 de ani de căsnicie. Veţi sărbători nunta de aur?
În doi, trei ani, da, suntem pasibili. Din 1964 suntem împreună. A fost dragoste la prima vedere. Ne-am cunoscut când ea era studentă în anul întâi la Conservator şi după 3 ani de ţinut de mână, ne-am căsătorit. Am pornit fără nimic, un covor şi-o pernă, şi am adunat încet, încet o casă plină cu bibelouri, cu tot ce trebuie sau ce nu trebuie unui om. Între noi a contat înţelegerea, capacitatea fiecăruia de a lăsa de la el şi faptul că suntem prieteni foarte buni. Iar data căsătoriei noastre este 29 februarie, special am ales-o, ca să serbăm din patru în patru ani şi să nu ne simţim prea longevivi. (râde)

Soţia dv. declara că aveţi un suflet de copil. Aşa este?
Da, aşa este. Sunt sensibil, iar dacă nu ai suflet de copil înseamnă că ai murit, mai ales în meseria asta.

V-ar fi plăcut să aveţi şi copii?
Mi-ar fi plăcut, dar imposibilitatea naturii şi-a spus cuvântul. Exista, e adevărat, şi varianta adopţiei, dar n-am simţit să fac pasul.

În momentele de linişte, cum vă relaxaţi?

Îmi place să citesc şi să mă informez din ziare, reviste, „butonez” televizorul şi urmăresc buletinele de ştiri, doar, doar s-o întâmpla ceva fără ca eu să ştiu. Dar se pare că nu se întâmplă nimic fără să ştiu! Intru pe internet, am şi adresă de e-mail, cameră web. E interesant să stai la tine acasă, pe scaun, şi să apeşi doar pe un buton ca să vorbeşti şi să te vezi cu cei din Australia, America. E păcat să nu utilizezi asemenea facilitate. Eu folosesc computerul de zece ani. Prima dată am încercat să învăţ după carte, dar până la jumătatea manualului apăsam doar vreo 3 click-uri. Nu se putea aşa! M-am apucat să învăţ singur, exersând. Altfel nu reuşeşti.

Pe stradă, cu siguranţă, vă recunoaşte lumea. Ce vi se spune cel mai des?
„Vă mulţumim că existaţi!”, „Mi-a făcut plăcere să vă văd!”, „Bine că v-am întâlnit să vă văd şi eu cum arătaţi” şi alte cuvinte frumoase. Eu însă, nu ştiu de ce, le primesc cu o uşoară neplăcere. Mă jenează chestia asta. Nu-mi place să fiu tot timpul arătat cu degetul.

Vă consideraţi totuşi o persoană norocoasă?
Sigur! Faptul că am reuşit într-un anumit domeniu e norocul meu, pentru că sunt foarte mulţi care n-au reuşit. Iar această şansă o datorez unui întreg şir de întâmplări norocoase. Faptul că m-am întâlnit cu domnul David Esrig, mare regizor, care m-a chemat la Teatrul de Comedie. Apoi am jucat cu domnul Gheorghe Dinică, cu domnul Radu Beligan. Acesta a fost pasul hotărâtor în viaţa mea, pentru că puteam să rămân la Teatrul de Copii şi Tineret un actor talentat şi cam atât.

► NU POT TRĂI FĂRĂ…

…actorie
„Fără meseria mea aş putea trăi foarte greu. Opt ani am lipsit, de fapt am decis să mă retrag din teatru o perioadă, deci se poate trăi, însă simţeam dorul. Am fost la München, unde am jucat vreo 2-3 ani, şi am jucat în toată Germania”.
…cărţi
„Sunt izvorul nesecat al cunoaşterii şi, dacă te cufunzi într-o carte, e greu să mai revii la realitate, asta dacă eşti o fire sensibilă şi romantică, cum sunt eu”.
…soţie
„Persoana cea mai de nedespărţit de mine este chiar soţia mea”.

Loading...
Comentarii