Când istoria se repetă mai întâi ca tragedie și apoi ca farsă: Putin și lupta cea mare împotriva exploatării capitaliste

Un recent document care a circulat prin Reprezentanța Permanentă a Federației Ruse la ONU ne arată că diplomația postsovietică e mai apropiată de ethosul internaționalist-proletar promovat de URSS decât de vechea Rusie țaristă, care – în cadrul Sfintei Alianțe dintre Tron și Altar – se opunea cândva curenților politici europeni modernizatori și liberali. 

În mandatul haotic al președintelui Boris Elțîn, Rusia părea dornică să denunțe crimele URSS, să se despartă de trecutul comunist și să recupereze istoria ei prebolșevică. Vladimir Putin a continuat o vreme această direcție, a reafirmat rolul Bisericii Ortodoxe Ruse în viața oficială a statului, a sanctificat familia asasinată a lui Nicolae al II-lea și s-a declarat dornic să-și ducă imensa patrie alături de valorile occidentale.

Reconstrucția identității imperiale s-a lovit însă de agenda castei kaghebiste – faimoșii silovki – deveniți membri ai tot mai opulentei oligarhii controlate de Kremlin: o desovietizare radicală ar fi expus complet crimele NKVD/KGB și ar fi văduvit de legitimitate politică noul regim, bazat pe elita de pradă a FSB.

Prin urmare, imediat ce și-a consolidat autoritatea personală, Putin a declarat că prăbușirea URSS a fost cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX, l-a reabilitat (cel puțin implicit) pe Stalin și l-a condamnat pe Lenin, al cărui proiect constituțional oferise republicilor componente ale URSS un grad prea mare de autonomie față de Moscova. 

Recomandări

Adolescentă de 15 ani, violată de o familie din Otopeni, care a luat-o din staţia de autobuz. Cei doi inculpaţi, soţ şi soţie, sunt judecaţi în libertate

Chiar dacă stilistica puterii personale asumate de Putin a rămas „țaristă” – pentru că ea se exercită în palatele restaurate ale Romanovilor – Rusia ultimului deceniu nu s-a simțit confortabil în formatul G8, unde făcea figură de codaș tolerat, preferând să revină la retorica „nealiniată” a statelor emergente, care luptă, asemenea URSS, pentru o „nouă ordine internațională mai bună și mai dreaptă”.

Până să devină autocratul cosmopolit din era internetului, Vladimir Putin a început să semene leit cu Nicolae Ceaușescu, „revoluționarul de profesie” care continua să apere stalinismul în plină disoluție a lagărului socialist. 

Regăsim în documentul circulat la ONU ambiția Rusiei de a conduce Sudul Global împotriva „asupritorilor” euro-americani. În loc să fie roata de rezervă din limuzina Nordului capitalist, Putin se proiectează ca lider al statelor în curs de dezvoltare, care contestă pax americana printr-o proclamat virtuoasă alianță iliberală menită să demonteze hegemonia occidentală.

Draftul respectiv – o ”Declarație a statelor solidare cu privire la starea afacerilor mondiale” – le cere eventualilor aderenți să respingă „obligarea” statelor ONU de a se poziționa față de conflictul din Ucraina și… cele din Africa, Asia sau Orientul Mijlociu. Să militeze pentru soluționarea diplomatică a războiului din Ucraina, dar și să favorizeze exportul la pachet de cereale și fertilizatori din Ucraina, Rusia și Belarus. Și, evident, să revină la bătrânescul ideal al „neamestecului străin în treburile interne”, pentru a evita „un nou Război Rece”. 

Recomandări

Primul mare eșec al lui Ciolacu în politica externă: comisar pentru muncă. Cum a ajuns România de la portofolii grele la o funcție simbolică

Găsim în text o caldă pledoarie – aproape explicită – în favoarea ideii că toate regimurile corupte, nedemocratice și revizioniste ar trebui să valideze aventura militară a lui Putin, haiducul miliardar care apără de când se știe drepturile și aspirațiile săracilor oropsiți, ale dictatorilor privați de arsenale hi-tech și ale traficanților onești, stânjeniți de regulile anacronice impuse la nivelul OMC, NPT sau FMI.

Oamenii lui Serghei Lavrov au primit ordinul de a tatona terenul, în tentativa patetică de a reduce masiva izolare a Rusiei din forumul mondial găzduit la New York. Cum demersul analizat aici nu include niciun mecanism de instituționalizare a „răsculaților” antioccidentali, el denotă simpla gesticulație diplomatică, cu scopul de a sugera opiniei publice că Rusia nu și-a pierdut complet inițiativa. Cel mai probabil, numărul semnatarilor acestei propuneri informale nu-l va depăși pe cel care s-au opus condamnării Rusiei agresoare atunci când această chestiune a fost supusă la vot în plenul Adunării Generale ONU. 

Aspirând la statutul de boss al unei găști de repetenți geopolitici, Putin își aduce țara – nelipsită cândva de o sumbră măreție – la cel mai scăzut nivel de prestigiu din întreaga sa existență. El s-a lepădat de aristocrații francofoni din capodopera lui Tolstoi și pare tot mai strâmtorat în salopeta sa de stahanovist, cu pumnul ridicat împotriva nedreptăților sociale provocate de hidra imperialistă anglo-americană. Cel puțin aici, nu-l putem contrazice pe Karl Marx, care nota că istoria se repetă mai întâi ca tragedie și apoi ca farsă.  

Urmărește-ne pe Google News