Despre Ana, la persoana I. Medicii îi dădeau 1% şanse de supravieţuire, dar adolescenta de 15 ani a învins în lupta cu moartea

  • Ana Maria Tănasă a fost lovită de o maşină pe o trecere de pietoni din comuna Valea Lupului (Iaşi) pe 2 decembrie 2015..
  • Ana este copilul statului şi a fost crescută de la 3 ani de asistenţii maternali Ştefan şi Maria Olariu.
  • În urma accidentului, fata a rămas cu tetrapareză spastică, dar soţii Olariu continuă să aibă grijă de ea.
  • După trei ani de tergiversări, procurorii l-au trimis în judecată, acum două săptămâni, pe şoferul care a accidentat-o pe Ana.
  • Ana este acum pentru tratament la București, la Centrul de Recuperare pentru Copii Dr. Nicolae Robănescu, iar aceasta este povestea întâlnirii dintre reporter și fata care clipește.

Mărturisesc, am stat mult timp blocată în faţa hârtiei şi am rupt foi, pe jumătate scrise, înainte de a aşterne povestea Anei, aşa cum ea urmează. E împotriva regulilor jurnalisticii, căci nu prea se cade să scrii folosind persoana I, dar Ana, am descoperit, e importantă mai ales prin urma pe care ea o lasă în oameni.

Ea nu mai poate vorbi; te pironeşte cu privirea sau îţi zâmbeşte. E modul ei de a comunica. Povestea despre ea trebuie să fie spusă la fel. Dincolo de canoane.

Curaj, citeşte mai departe, nu e o poveste despre suferinţă, e o poveste despre iubire, despre nerenunţare şi despre lucrurile cu adevărat importante din vieţile noastre.

Patul cu cearșafuri roz

Înainte să plec la spital, am intrat încă o dată pe pagina de Facebook a Anei. Ultima ei postare e din 15 noiembrie 2015. Două săptămâni mai târziu, Ana a fost spulberată pe trecerea de pietoni de lângă Valea Lupului, iar viaţa ei s-a rupt atunci în două: înainte şi după accident.

Înainte de accident, Ana era o adolescentă de 15 ani care posta poze amuzante şi scria „I swear my brain is 70% song lyrics” (n.r. – „Jur că 70% din creierul meu este cu versuri din cântece”).

Acum, împietrită în platoşa tetraparezei spastice, Ana nu mai poate vorbi decât cu privirea. Cea cu care sfredeleşte în ochii tăi, fără teamă, până ajunge direct în inimă. Ca şi cum sufletele ar putea vorbi între ele şi fără de cuvinte.

Când am ajuns în salonul de la Centrul de Recuperare pentru Copii Dr. Nicolae Robănescu, patul Anei era gol. Chiar lângă uşă, sub plasma tv montată pe perete, învelit în cearșafuri roz.

Ana va împlini în mai 19 ani, dar pentru mama ei ea a încetat, cumva, să mai crească; e aceeaşi fetiţă neajutorată care acum 16 ani se agăţa cu mânuţele de gâtul ei, când au luat-o de la casa de copii.

Luminatorul cu patimile lui Hristos

Patul cu cearșafuri roz e gol, Ana e la o şedinţă de fizioterapie. Şi până când ea va termina, stau de vorbă cu Maria Olariu pe o băncuţă de pe hol. Deasupra noastră e un luminator cu sticla troienită.

De trei ani, Ana n-a mai văzut zăpada. „I-am luat azi cu palma de pe pervazul ferestrei şi i-am pus pe mână, dar n-a avut nici o reacţie”, îmi spune mama ei.

Marginea luminatorului e în formă de cerc pe tavan, iar pe inel sunt prinse tablouri cu patimile lui Hristos. Aici, jos, sunt alte patimi, ale unor copii care vin în Centru ca să lupte pentru viaţa lor. Pentru fiecare pas, pentru fiecare pumn închis şi pentru fiecare moment de conştienţă.

Pe partea stângă, holul e plin de scaune cu rotile care aşteaptă să-i ducă pe copii la şedinţele de terapie.

Ana se întoarce într-un astfel de căruţ.

„Ce faci tu, suflete?”

Am amânat întâlnirea cu ea. Ana e de nouă zile în Bucureşti, iar sâmbătă pleacă înapoi, la Iaşi. Dar ştiţi pe cineva care se grăbeşte la întâlnirea cu suferinţa? Într-un sfert de secol de presă, mie suferinţa altora mi-a făcut sufletul ţăndări. Mi-era teamă de întâlnirea cu Ana, dar când am fost lângă ea, şi ea s-a uitat la mine adânc, direct în inimă, mi-a lipit sufletul la loc, ca şi cum ai aduna cioburile unui vas vechi.

I-am dus Anei frezii albe, ca pe un afront la adresa iernii, iar ea a prins florile în mâna dreaptă şi n-a mai vrut apoi să le dea drumul.

„Ce faci tu, suflete?” o întreb, iar Ana mă priveşte lung şi buzele încep să se mişte uşor, ca şi cum ar încerca să-mi răspundă. Dar ea nu mai ştie să îmbrace cuvintele în haina sunetului şi-atunci mă priveşte lung, fără să clipească, aşteptând să-i descopăr răspunsul.

Apoi, închide ochii, obosită.

Şase şedinţe de terapie, zilnic

Azi, fata care de trei ani stă pironită la pat a pedalat pe bicicletă. Nu singură, ci ajutată de Erigo, un aparat care o prinde în chingi şi o ridică, apoi îi pune în mişcare picioarele anchilozate.

Cu totul, Ana face şase şedinte de terapie pe zi: două de kinetoterapie, una la Erigo, alta de ergoterapie, pentru mobilitatea mâinilor, una cu VitalSlim, un sistem de electroterapie ce activează puterea de a înghiţi, şi alta de psihoterapie.

Între şedinţe, face injecţii cu Cerebrolysin, un medicament care susţine funcţiile creierului şi care acţionează ca un factor natural de creştere a nervilor.

„Ce faci tu, suflete?” Şi Ana, strângând buchetul de frezii, zâmbeşte obosită şi îşi mişcă buzele ca şi cum ar vrea să vorbească.

Ana e o luptătoare. Ea îndură fiecare şedinţă de fizioterapie şi se luptă să se întoarcă acolo de unde a căzut: la viaţa de dinainte de accident.

„Mami” care ştie şi inimaginabilul

ELE se luptă şi îndură. Maria Olariu este femeia care a crescut-o pe Ana de la vârsta de 2 ani şi 8 luni, când statul i-a dat-o în grijă. Mai întâi, în plasament la asistent maternal, iar acum, pe persoană fizică.

Cei de la Protecţia Copilului au învăţat-o pe Ana să-i spună femeii pe nume, Maricica. Nu „mamă”, pentru ca nu cumva să uite că are şi părinţi biologici, deşi ei au uitat-o pe ea de mult, dar şi pentru ca să nu se ataşeze prea mult de asistentul maternal care, pentru stat, e doar un angajat şi punct.

„Dar Ana îmi mai spunea şi «mami»”, îmi dezvăluie femeia. Şi „mami” a rămas mamă şi după ce statul n-a vrut să-i dea salariul de asistent maternal, deşi ea îngrijea de Ana în continuare.

Maria Olariu vine cu Ana la Centrul de Recuperare din Bucureşti o dată la şapte săptămâni. „Când se apropie ziua, fata se întristează, dar după ce intrăm pe uşa centrului, e toată numai un zâmbet”, spune mama.

O cunoaşte de acum pe Ana pe de rost. Pe dinafara şi pe dinăuntrul sufletului. Ştie că atunci când ea se bucură, zâmbeşte şi „întredeschide guriţa într-un fel anume”. Ştie când e obosită, când e tristă şi chiar când uită să-şi înghită saliva, înainte să o audă înecându-se.

Ştie lucruri pe care alte mame nu şi-ar putea imagina măcar că ar trebui să le ştie despre copiii lor. V-am spus doar că e o poveste despre iubire!

Ana, în situația dramatică de azi

Viaţa dintr-un salon de spital

Când o întreb despre rutina zilnică a Anei, Maria pune subiectul la plural. „La ora 7.00 ne trezim”, începe ea, „apoi începem toaleta, punem sonda. E mai linişte atunci în salon, nu ne vede nimeni. La ora 8.00, trebuie să luăm un medicament, aşa că mâncăm înainte”. E tubul cu hrană pasată pe care i-l introduce Anei în stomac, prin sonda gastrică.

„Pe urmă ne curăţăm în năsuc, punem în ochişori picături, ne dăm cu cremă. La ora 10.00 e prima şedinţă de terapie. Durează 30 de minute, dar cei de aici sunt nişte oameni tare de treabă şi ne mai ţin şi peste program. Apoi, mâncăm, luăm din nou medicamente, facem un suc de portocale, schimbăm pempărşii…”

Şi tot aşa, până la ora 17.30, când se termină şedinţele de terapie. La ora 22.30 e stingerea. Ambele sunt frânte. Mama adoarme la capătul patului Anei sau, dacă e loc în salon, pe patul pliant pe care l-a adus cu ea.

Sunt patru pacienţi în cameră. Părinţii se ajută între ei şi se înţeleg unul pe altul ca şi când ar căra pe umerii lor aceeaşi cruce.

Pijamale, în dar

După ce povestea Anei a apărut în ziarul Libertatea, casa soţilor Olariu din Valea Lupului a devenit loc de pelerinaj. „Nu era zi să nu vină cineva să o vadă pe Ana. Citiseră despre ea, dar voiau să o şi vadă. Iar ea se bucura că era tot timpul casa plină”, povesteşte Maria Olariu.

Foştii colegi de liceu au venit la Ana de sărbători şi i-au adus pijamale şi şosete cu Moş Crăciun. De când a rămas imobilizată la pat, fata de 18 ani primeşte în dar mai ales pijamale.

Un domn i-a adus un urs mare de pluş, iar o doamnă i-a trimis din străinătate şi un capot.

Oamenii, impresionaţi de povestea Anei şi de nemărginita iubire a celor care o cresc, au încercat să ajute financiar la recuperarea medicală a fetei. O bancă i-a donat familiei Olariu 13.800 de lei, iar două asociaţii au dat 4.000 şi, respectiv, 2.000 de lei.

Fiecare om care a aflat de Ana a încercat să-i arate că o iubeşte. Corul de la biserica din comună a venit să o colinde. „S-a bucurat Ana, dar după ce au plecat a fost foarte tristă toată seara”, povesteşte mama ei.

„A sosit şi ziua în care a venit REVELIONUL. Toată seara am urat cu vecinii mei pe la case. Noi ne-am îmbogăţit cu bani, dar şi cu multe dulciuri. Am şi mers cu Semănatul (n.r. – obicei de Anul Nou, din Moldova) pe la case dimineaţa. Oamenii ne-au primit cu foarte mult drag”, scria Ana în jurnalul ei, acum şase ani.

Ana a fost și a rămas frumoasă

Ana nu mai are lacrimi

„Ana înţelege mai mult decât poate să exprime. Probabil că realizează cumva starea în care se află”, spune dr. Mihaela Axente, neurologul care se ocupă de ea în Centru. „Dar ea nu va mai fi un copil autonom niciodată”, adaugă doctoriţa.

Maria Olariu ştie asta, deşi se agaţă de speranţă cu toată puterea iubirii ei de mamă. Dar face asta reuşind să rămână lucidă şi întotdeauna cu picioarele pe pământ, pentru că ştie că ea e cea care o duce pe Ana pe braţe.

„Ştiţi, doamna jurnalist”, îmi spune ea, „când Ana îşi mişcă buzele… Poate că vrea să  spună ceva, poate că asta e de la electrozii care i se pun la guriţă, ca să îi ajute muşchii feţei.”

Ana e în salon, pe patul cu cearșafuri roz. Lângă ea sunt ortezele ce împiedică îndoirea membrelor. Cele pentru picioare sunt lila şi cu fluturi multicolori pe ele.

„Ce faci tu, suflete?” Ana îmi zâmbeşte pentru ultima oară şi buzele ei rămân nemişcate. Ştiu deja răspunsul, nu?

„Eşti o luptătoare, Ana”, îi şoptesc şi ea îmi zâmbeşte.

În fiecare dimineaţă, mama îi pune picături în ochi, pentru că „Ana nu mai are lacrimi. Ea nu mai plânge. Fără picături, i se usucă ochii şi o ustură”.

Lacrimile au dispărut. Dar rămâne zâmbetul Anei, cel care vine de departe, de dincolo de suferinţă, din viaţa de dinainte, şi mai rămâne privirea ei, cea în stare să coboare în orice hău, până-n adânc de suflet. Ana, zâmbet şi privire.

În metrou, după ce am plecat de la ea, m-am luptat un pic cu plânsul. Nu pentru Ana ar fi fost, ci pentru inexplicabila tristeţe de pe chipurile oamenilor din jur care, fără să o întâlnească pe ea, nu ştiu nici câtă fericire încape într-un pas, într-o simplă ridicare de mână, într-un minut de conştienţă. În sunetul cu care poţi să îmbraci cuvintele atunci când, din întâmplare, cineva te întreabă: „Ce faci tu, suflete?”.


Cei care vor să o ajute pe Ana o pot face donând în conturile Fundaţiei Ringier, cu mențiunea „Ana Maria Tănasă”:

  • RO29 RZBR 0000 0600 1552 6176 (donații în RON)
  • ROO2 RZBR 0000 0600 1552 6177 (donații în EURO)

Ambele conturi sunt deschise la Raiffeisen Bank.


Citește și:

VIDEO/ Ana de 1 Decembrie – Fata paralizată pe trecerea de pietoni care răspunde la „Te iubim!” clipind din ochi. După trei ani, șoferul n-a fost trimis în judecată!

Comisarul Gărzii de Mediu Iași care a lovit-o pe Ana și-a schimbat declarația și dă vina pe fata de 18 ani paralizată: „Nu a traversat pe trecerea de pietoni!”

EXCLUSIV/ „Poliția nu m-a căutat niciodată în trei ani!”. Libertatea l-a găsit în Anglia pe tânărul care a văzut cum comisarul a lovit-o pe Ana pe zebră. Șoferul-comisar s-a dus acasă la tatăl acestuia, și el martor, ca să-i influențeze!

Cum se tergiversează un accident grav: poliția a cerut de la Garda de Mediu un număr de mașină greșit! În loc de MH, a întrebat de MM, iar Garda a răspuns: „Nu e mașina noastră!”

„Vestele galbene” au protestat și în România! Oamenii au blocat trecerea de pietoni din Iași pe care a fost paralizată Ana Maria Tănasă!

Un medic din Iași bătut de un boxer l-a iertat pe agresor cu condiția ca acesta să facă două fapte bune. Ana Maria Tănasă, fata paralizată după ce a fost lovită pe trecerea de pietoni, a primit 1.000 de euro!

2 morți și 14 răniți, dintre care 7 grav suferinzi, iar prefectul de Iași susține că nu trebuie «să facem un caz din asta»!

Abia acum i-au luat carnetul și l-au trimis în judecată! La trei ani după ce a călcat-o pe Ana pe trecerea de pietoni și la o lună de la articolele din Libertatea, justiția s-a mișcat

Mai multe articole