INTERVIU Mahsa Rostami, actrița din filmul interzis în Iran și aclamat la Cannes: „Am fost bătută atât de tare pe stradă, încât am stat la pat două săptămâni și nu am putut să merg”

Într-un cinema în aer liber, în prima seară a perseidelor, în jur de 4.000 de oameni au stat cu ochii lipiți de ecran timp de aproape trei ore. În prezența actriței principale relocate în Europa, Mahsa Rostami, „The seed of the sacred fig” („Sămânța smochinului sacru”) a fost filmul din gala de deschidere a celei de-a 21-a ediție a Festivalului de Film Independent Anonimul de la Sfântu Gheorghe, în Delta Dunării.

Filmul regizat de celebrul iranian Mohammad Rasoulof spune povestea dureroasă a realității femeilor din Iran, pornind de la declanșarea revoluției hijabului, în urma morții Mahsei Amini din 2022. Atunci, tânăra a fost omorâtă în bătaie de Poliția Moralității, deoarece purta un hijab „impropriu” în localitatea Saqqez, Iran. 

Informațiile au fost infirmate de către ofițeri, însă orașele s-au împânzit de proteste în masă, care au dus la escaladări de situație. 

Filmul pornește de la viața drastică pe care femeile o trăiesc în Iran: liniștea unei familii cu două fete adolescente începe să se cutremure odată cu protestele din Teheran. Situația începe să se deterioreze cu o intensitate neașteptată, atunci când tatăl fetelor își pierde arma de la muncă, devine paranoid și recurge la cele mai nebunești metode pentru a-și găsi pistolul.

Recomandări

Cum au făcut praf Constituția niște judecători CCR? Cazul Șoșoacă nu e despre Șoșoacă

Regizorul a primit o sentință de 8 ani de închisoare 

„Misiunea mea este să pot transmite narațiunile despre ceea ce se întâmplă în Iran și situația în care suntem blocați ca iranieni”, a declarat Rasoulof pentru The Guardian, anul acesta, într-un apel video dintr-o locație secretă din Germania. „E ceva ce nu pot face din închisoare”.

Filmul a avut premiera anul acesta la Festivalul de la Cannes, unde Rasoulof a primit o rundă de aplauze de 12 minute în picioare din partea audienței, în timp ce acasă, în Iran, a primit o sentință de 8 ani de închisoare, biciuire și confiscarea proprietății din cauza filmului.

În cadrul festivalului din Deltă, Mahsa Rostami a împărtășit pe scenă câteva gânduri despre film, alături de tristețea că nu poate urmări filmul și acasă, în Iran, alături de familie și prieteni. Filmul e distribuit în România de Bad Unicorn și va fi disponibil curând în cinematografe.

Recomandări

Cum a impus firma Atos revenirea la biroul din Timișoara. Frământările apărute în sânul gigantului IT cu patru luni înainte de sinuciderea unei angajate

Am vorbit cu Mahsa ca să înțelegem mai multe despre cum au decurs filmările și ce a însemnat pentru ea să facă parte dintr-un astfel de proiect. Interviul a fost realizat în limba engleză, tradus și editat pentru claritate.

Experiențele unei actrițe din Iran: pendulând între teamă și libertate

Libertatea: Cred că fiecare dintre noi vom avea propriile răspunsuri după ce vedem filmul, dar de ce e important pentru tine să existe un astfel de film?

Mahsa Rostami: Cred că pentru că exprimă libertate. E foarte important că în film vedem niște personaje cărora li s-a întâmplat ceva foarte traumatic, dar, în ciuda acestor întâmplări, ele continuă să lupte și să schimbe situația, cum e și în cazul tatălui lor. Și e important pentru că asta e și realitatea din Iran la ora actuală.

Majoritatea fetelor și femeilor continuă să lupte pentru libertate, pentru o viață normală. Nu mai acceptă hijabul și să li se spună ce să facă. 

Recomandări

TikTok dă asigurări că datele românilor nu ajung la autoritățile chineze: „Sunt stocate în siguranță în enclave dedicate în Irlanda, Norvegia și SUA”

– Cu această încărcătură emoțională atât de mare a filmului, care a fost cea mai dificilă provocare pentru tine?

– Înainte de filmul ăsta, am jucat în spectacole de teatru. Dar după revoluția hijabului în cinstea Mahsei Amini, am acceptat câteva spectacole și filme unde nu am purtat hijab.

Dar acest film a fost pentru prima dată când am filmat atât de mult, iar regizorul este unul cunoscu, Rasoulof. Și chiar a fost cea mai bună experiență. 

Când camera era în fața mea și eu nu aveam hijabul pe cap eram destul de încordată, dar după ce am repetat secvența sau planul, m-am simțit mai ușoară decât înainte.

Mi-am zis „wow, e chiar ca viața mea din Iran: îmi pun hijabul sau o eșarfă și merg la muncă”. Iar când mi-l dau jos pe stradă, mă simt liberă, dar și stresată, că poate mă vede cineva și ajung la închisoare. 

– Chiar voiam să te întreb dacă pe lângă sentimentul de eliberare, nu ți-e și teamă, dacă nu te simți în pericol.

– Da, teamă și libertate. Și e ciudat, știu, dar după câteva zile, după un an, sentimentul de libertate e cu mult deasupra fricii.

Pentru că îmi aduc aminte când am mers într-un restaurant, undeva la o lună după revoluția lui Mahsa Amini, și mi-am dat eșarfa jos de pe cap și am pus-o în poșetă. O femeie cu hijab s-a uitat la mine, mi-a zâmbit și și-a dat și ea hijabul jos. Și s-a simțit foarte bine. 

N-o să uit niciodată momentul ăla, pentru că așa cred că funcționează curajul, se transmite de la femeie la femeie. Pentru că am trăit experiențele pe care Resvan și Sana le-au trăit în film și știu ce înseamnă. 

Sper ca acest film să-i ajute și pe alți regizori, regizoare, actori și actrițe să-și spună opinia și să poarte sau nu hijab fără să le fie frică. De-asta cred că e și un semn pentru alte filme să preia aceeași perspectivă.

„Filmam în secret și, la un moment dat, vedeam bărbați afară, probabil din guvern, poliție”

– E  o scenă în film, unde Resvan, personajul interpretat de tine, are o ceartă cu tatăl ei vizavi de perspectivele fiecăruia asupra religiei și sistemului din Iran. E o scenă destul de tensionată, în contradictoriu și mă întrebam cum s-a simțit pentru tine. 

– Eram foarte emoționată și cred că am filmat scena de șase, șapte ori. Îmi aminteam de un moment de când eram afară, fără hijab și am pățit același lucru care i s-a întâmplat și prietenei surorilor din film. Am fost bătută atât de tare pe stradă, încât am stat la pat două săptămâni și nu am putut să merg. 

Și mi-am amintit chestia asta când filmam și am început să plâng în timpul scenei, dar regizorul mi-a spus să nu plâng, să fiu mai degrabă fermă și nervoasă. Și a fost foarte greu. 

– Dincolo de momentul acesta, ai și o altă amintire pe care o vei păstra de pe platourile de filmare? Ceva ce crezi că va rămâne mereu cu tine?

– Cred că cel mai frumos a fost stafful, cei care lucrau în backstage. Au avut grijă de tot ce ținea ca filmul să meargă bine, pentru că filmam în secret și, la un moment dat, vedeam bărbați afară, probabil din guvern, poliție. Și atunci am oprit filmările. De asta cred că oamenii au fost foarte importanți, pentru că au avut cu toții grijă să păstreze totul secret, iar noi n-am simțit niciun stres. Sunt foarte mândră de echipa noastră. 

– Cât timp au durat filmările? 

– Trei luni. Dar de dimineață până târziu în noapte și am filmat în trei orașe diferite.

Arta vindecă și încurajează

– Pentru că vorbeai de curaj, e și altceva cu care ai vrea ca oamenii să rămână după ce văd filmul?

– Da, să lupte și să sprijine femeile. Să aibă răbdare și să continue fără frică.

–  Cum te-ai simțit după ce ați terminat filmările? După acest proces de trei luni de stres și tensiune.

– M-am simțit și mă simt mai curajoasă. Dacă înainte nu aveam întotdeauna curajul să spun ce mi-aș fi dorit, acum simt că pot spune lucrurile care mi-au stat pe inimă atâta timp. 

Și prin personajul lui Resvan simt că îi pot răni și eu pe cei care mi-au făcut rău mie. Nu printr-o formă violentă, desigur, ci așa cum doar arta o poate face. Ca atunci când dansezi și prin mișcări te eliberezi de durere, asta simt că am făcut și eu prin acest personaj.

Foto: Sabina Costinel / Facebook ANONIMUL IFF

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro