25 Ian. 2006 16:55

In spital de 38 de ani

Distribuie

Are 56 de ani si de aproape patru decenii singura lui casa e patul de spital. Acolo sta, tintuit, din ziua in care un salt banal in apa marii i-a dat viata peste cap. Dupa o viata in spital, Petru Muresan mai are o singura dorinta: sa sfarseasca tot acolo.


Petru Muresan a dus o viata normala pana la 18 ani. Era un copil ca oricare altul. Nazdravan, pus pe sotii, iar la scoala, un elev de mijloc. Nimic deosebit. Pleca vara cu bilet de sindicat la mare sau in colonii. Pana in clasa a Vlll-a inclusiv, a invatat la Liceul “Zoia Kosmodemianskaia”, Scoala Centrala de astazi. Un an a invatat la Liceul “Dimitrie Cantemir”, apoi Petru a fost mutat la Liceul “Gheorghe Lazar”.


Tatal lui ar fi vrut sa-si vada fiul medic, asa ca si el. Dar Petru nu era prea hotarat. “Eram confuz la 17 ani. Poate as fi facut medicina... Nu am fost elev eminent, aveam cand 10, cand 2. Eram cam zvapaiat. Nu golan, ci poznas”, isi aminteste barbatul.


Cea mai mare pozna pe care a avut timp s-o faca pana cand viata lui si-a schimbat dramatic cursul a fost sa arunce, din greseala, cu o rigla in lozinca “Traiasca Partidul Comunist Roman”. A fost mare ancheta atunci. S-au facut tot felul de interpretari, pana cand profesorii au inteles ca totul a fost o joaca, nu ceva intentionat.


Ultimele zile dintr-o viata care incepuse normal au luat sfarsit in vacanta de vara dintre clasele a Xl-a si a Xll-a. “Atunci s-a rupt filmul”, povesteste Petru. A plecat la mare, la Eforie Nord, cu tatal si sora, asa cum faceau in fiecare vara. Ii placea sa sara in apa, de pe dig, asa cum facea mereu. Implinise 18 ani in 5 august, iar sase zile mai tarziu - adica in 12 august - avea sa sara in Marea Neagra pentru ultima data, in acelasi loc pe care ii cunostea atat de bine. De unde sa stie ca marea, pe care o iubea atat de mult, devenise peste noapte o capcana?! O puternica furtuna in larg adusese la mal mult nisip.


Petru s-a dus pe dig si a sarit. S-a lovit cu capul in dambul de nisip. Si nu a mai simtit nimic. Nici macar o durere. Totusi ceva era in neregula. A intrat in panica, dar a ramas cu fata in apa, plutind. Sora lui a observat ca nu se mai misca. A mobilizat mai multa lume si, cu greu, Petru a fost scos la mal si dus de urgenta la Spitalul din Constanta, apoi transferat la Spitalul 9 din Capitala, actualul “Bagdasar-Arseni”.


La clinica din Bucuresti avea sa afle ca situatia lui este una grava: suferise o fractura de coloana, iar maduva ii fusese sectionata sus, la gat, in zona cervicala. Multi ii spuneau, soptit, ca ar putea ramane paralizat pe viata, dar nu ii venea sa creada. Era mult prea tanar, asa ca nu a pierdut speranta. A fost operat si, apoi, in septembrie, a fost internat in Spitalul Elias. De atunci - adica de 38 de ani - Petru sta intr-un pat, cu fata in sus si cu ochii peste tot. Culmea e ca nici nu ar mai vrea sa plece in alta parte, decat atunci cand isi va incheia socotelile cu viata.


Ajuns la Elias, Petru a intalnit un caz similar cu al lui. Pentru acesta din urma familia facuse eforturi mari sa-i aduca, pentru consult, un medic din Anglia, singurul care se ocupa de fracturile de coloana cu sectionarea maduvei. Dupa ce mediul englez l-a consultat si pe Petru, i-a sugerat sa vina la clinica lui din Londra. Speranta a renascut in sufletul lui Petru. Pentru un timp, gandurile si visele il faceau sa se revada mergand, la fel ca inainte, terminand scoala si, de ce nu, devenind student la medicina.


Ai lui au adunat in mare graba bani, au primit aprobare sa-i schimbe in lire sterline, iar in aprilie 1969 era internat in clinica britanica. A nadajduit trei luni, dar, in septembrie, ultimele sperante s-au naruit. Nu avea sa se mai faca bine niciodata. Plange si astazi cand isi aduce aminte cat de greu i-a fost sa accepte realitatea. Intelegea ca toata viata, atat cat ii va fi fost lasata, va sta tintuit in pat. Nu isi va mai misca niciodata picioarele sau mainile. In schimb, mintea va ramane buna, parca pentru ca sa inteleaga perfect drama ce-i este dat sa o traiasca. 


Totusi in Marea Britanie Petru a invatat sa-si foloseasca spre ajutor ceea ce a ramas sanatos, sa nu se lase “pe tanjala”, sa lupte, sa aiba nadejde, intr-un cuvant sa invete sa-si traiasca demn noua viata.


“Asa ca am invatat sa duc mana la gura, sa mananc o bucata de paine sau un mar. Dar mai ales am invatat sa lucrez singur. La 18-19 ani, vremea trece mai usor, chiar asa, tintuit in pat”, mai povesteste Petru.


“Am fost la trei licee si aveam trei clase de prieteni. Erau cozi la mine, in ziua de vizita. Inainte sa plec in Anglia am dat examenele de absolvire, iar la revenire am promovat bacalaureatul. Profesori au fost foarte ingaduitori”, isi aduce el aminte. Recunoaste totusi ca oricat de mult ar fi fost invatat sa se descurce singur acolo, la Londra, daca in Bucuresti, la Spitalul Elias, nu ar fi fost inconjurat cu atata dragoste si prietenie de catre tot personalul medico-sanitar, nu ar fi supravietuit atatia ani.


“Apoi am jucat mult sah. Regizorul Gheorghe Turcu - cel care facea parte din prima generatie de regizori dupa razboi, cu studii la Moscova -   mi-a deschis mintea extraordinar. Jucam sah cu el si cu tot spitalul. Un an de zile s-a tinut de capul meu. Apoi am inceput sa joc sah prin corespondenta. Am jucat ani multi, pana in ‘80, cand a murit Federatia”, a continuat barbatul.


Vointa extraordinara a lui Petru de a nu sta in pat, cu ochii in tavan, l-a ajutat mult. A ajuns chiar in semifinala europeana si a obtinut locul intai la sah prin corespondenta.


In plus, familia adoptiva - adica medicii de la Elias - ii dadeau de lucru, tratandu-l ca pe un om sanatos. “Medicii, dar si asistentele si infirmierele sunt pentru mine mai mult decat o familie, desi cred ca este putin zis. Si medicul Mircea Osanu, si cei care au venit dupa el, toti, fara exceptie, m-au cooptat in muncile lor. Pare greu de crezut, dar, pentru ca stiam bine engleza si franceza, lucram cot la cot cu doctorii, traducand tot felul de lucrari pentru doctorat, pentru examenele de specialitate. Traduceam din sau pentru reviste straine, asa ca medicii de la Elias m-au calificat ca traducator. Aveam ocupatie toata ziua. Asta pana dupa Revolutie, cand     mi-am luat de ocazie un laptop mic. Asa s-a nascut o noua pasiune - informatica. Am devenit autodidact. Am tradus chiar doua carti pentru Editura Didactica”, mai spune Petru.


Desi are 56 de ani, Petru simte ca ar mai putea face multe. Ar vrea sa lucreze ca traducator, dar nimeni nu vrea sa angajeze un om care nu se misca, desi a obtinut un atestat eliberat de Ministerul Educatiei si Cercetarii.
“Am nevoie de bani ca sa platesc spitalul. Nu am stat niciodata pe gratis. Din (anii - n.r.) saptezeci si ceva am platit lunar peste o mie de lei, fiind internat prin sistemul camin spital. Mi se pare normal sa platesc. Acum imi las pensia de handicapat. Ani de zile eram ridicat in picioare la marginea patului. Acum daca ma ridic in sezut ametesc”, spune Petru.


Ochii privesc ingroziti spre fereastra. Daca ar putea merge, ar putea sa termine brusc cu grijile. Asa, ramane la mila autoritatilor.


Petru a supravietuit 38 de ani accidentului pentru ca a fost foarte bine ingrijit, in conditiile in care in astfel de paralizii decesul survine la cativa ani. “Toti ne-am atasat de el. Face parte din marea familie Elias. Acum o doctorita mai tanara ar vrea sa-l mute. Dar nimeni din conducerea spitalului nu considera umana alungarea lui Petru din spital”, mai spune dr. Mircea Osanu. 


Totusi, barbatul se teme. Ar mai avea nevoie de putina intelegere, dupa 38 de ani de bunavointa si umanitate.


Mi-am cumparat o masina electrica de scris, am invatat sa leg creionul de mana si sa scriu. Pentru inceput, am scris multe scrisori celor cu care m-am imprietenit in spitalul londonez. Asta mi-a facut bine la cap.



Am imbatranit, marfa s-a uzat, fac repede escare. Este destul de greu. Dar nimic nu ma sperie mai tare decat ideea ca as putea fi dat afara din spital. Unde sa ma duc?


"Pacientul sufera de tetraplegie"


Boala lui Petru se numeste tetraplegie, adica paralizia tuturor membrelor, explica medicul Mircea Osanu (foto), primul lui prieten din spital si care s-a pensionat acum cateva zile. A fost o fractura de coloana cervicala si cu sectiunea maduvei spinarii. Urmarile au fost dramatice: nu misca membrele si nu are controlul temperaturii. “Trebuie sa-l ajutam in continuare. Cel mai mare pericol este o infectie pulmonara, o suprainfectare si escarele”, afirma medicul.

Loading...
Comentarii