Sebastian Frent, nevăzătorul care cuprinde căile ferate din România în telefonul lui cu butoane: „Eu înțeleg cel mai bine expresia «glasul roților de tren»”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Gara de Nord este pustie la amiază. Pare că toți drumeții zilei s-au înghesuit laolaltă în vagoane, dimineața, să plece spre destinațiile lor, lăsând în urmă o liniște apreciată de puținii oameni care zăbovesc pe bănci, încă în așteptarea trenului.
Cuprins:
E bine să te ascunzi, arșița își face de cap și aerul e irespirabil. Pe peron, un tânăr lovește scurt cimentul, cu bastonul său alb. Este singur, neînsoțit, venit de nicăieri. Nu se deplasează, doar lovește în laterale, căutând ceva anume în sunetele bastonului. „Pot să te ajut, vrei să te așezi?”, îl întreb eu, sperând să-i pot fi de ajutor.
Momentul de intimitate cu locomotiva
„Vă rog, mi-ați putea spune, în stânga mea se află trenul care duce la Arad? Vreau să fac o poză locomotivei și apoi să mă urc în vagon!”, mă dumirește el, extrem de politicos, de ce ar avea nevoie. „Să faci poze locomotivei?”, reacționez glonț, fără să vreau.
„Da, sunt nevăzător și îmi place să fotografiez și să filmez trenurile în călătoriile mele! Este o pasiune a mea!”, rostește tânărul cu vădită sinceritate. Trenul tocmai ce garase la o altă linie. Mă ofer să îl ajut și îi întind mâna. „Mă numesc Sebastian! O să vă însoțesc, ținând brațul pe umărul dumneavoastră”, mi-a explicat el cum ar fi mai ușoară deplasarea.
Odată ajunși în dreptul locomotivei, m-am îndepărtat discret, lăsându-l pe Sebastian sprijinit cu palmele de gigantul metalic. Au urmat câteva secunde în care nu s-a întâmplat nimic. Timpul a încremenit. Tânărul a lovit sacadat peronul, cu bastonul, anunțându-și prezența.
Apoi a atins locomotiva ca atunci când ar ciocăni la ușă. Umbra lui Sebastian în luciul metalului crea un moment mistic. Părea că își salută un prieten încătușat în metal, că-și dau mâna, că în acel loc, timp și moment se întâmplă ceva special. Sebastian s-a deplasat cu pași mici în spate, a scos din borsetă telefonul său cu butoane și a făcut fotografia. S-a întors pentru a mai atinge cu palmele locomotiva, un fel de „La revedere!”, și a căutat cu bastonul drumul spre vagoane.
„Sunt nevăzător 100%”
I-am venit în întâmpinare, rugându-l să îmi povestească despre el... „De unde sunteți?”, m-a chestionat el. „De la ziarul Libertatea...”, l-am informat eu. „Un fel de interviu?”, a plusat el cu încă o întrebare. „Mai degrabă o poveste!”, mi-am exprimat eu unghiul de abordare.
„Bine! Să începem. Sunt Sebastian Frent și am 23 de ani. M-am născut în satul Șeitin, Arad, apoi m-am mutat ca bănățean în satul Diniaș, Timiș. Din păcate, sunt nevăzător 100%. La șase săptămâni am fost la un control în Ungaria și am trecut prin multe operații. La 2 ani am venit la Spitalul Fundeni, unde doctorii i-au spus mamei mele că nu se poate face nimic, pentru că am nervii optici morți la ambii ochi.
Niciodată nu am văzut... Am avut o copilărie fericită, crescut de părinți și bunici. Mic, o întrebam mereu pe mama când vine trenul... Din clipa în care am urcat într-unul, am simțit o dragoste infinită. A fost ca și cum m-am îndrăgostit, pe vecie, de o fată. Fac precizarea că între tren, tramvai și metrou eu pun semnul egal, le iubesc la fel de mult! Și azi simt farmecul scaunelor din trenurile copilăriei, cele din piele, nu de-astea tapițate cum sunt acum. Mă duc cu gândul la o canapea, e ca și cum aș sta pe o canapea, acasă. În tren, mă simțeam și mă simt acasă!”, memorează Sebastian din trecut.
Camera video clasică i-a făcut probleme
A tras aer în piept, continuând: „Eu, dacă aveam vedere, mecanic de locomotivă îmi alegeam ca meserie. Mi-au plăcut matematica și informatica... după ce am terminat Liceul Iris din Timișoara, m-am oprit. Din păcate, statul și societatea nu finanțează mai departe, discriminând nevăzătorii. Ce am învățat în școală pentru viață? Că nu va fi mereu o persoană în spatele meu, că trebuie să mă descurc singur!
Nu îmi este frică să mă deplasez și să îmi trăiesc pasiunea de a filma și a face fotografii în toată țara. Bunul Dumnezeu este cu mine tot timpul! Când călătoresc mă așez la fereastră și îmi place să filmez pe geamul deschis. Am avut o cameră video, dar are probleme cu încărcătorul. Așa că folosesc telefonul ăsta cu butoane. Vreau ca fiecare amintire de-a mea să ajungă la ceferiștii de pretutindeni, dar și la oameni de rând. Postez pe rețelele de socializare. Sunt singurul nevăzător pasionat feroviar din România și îmi place să fac cunoscută istoria și cultura CFR, să o promovez.
„O muzică sufletească pentru mine”
Am străbătut țara în lung și în lat, am lipsit 6 zile și 6 nopți de acasă, admirând Moldova prin glasurile roților de tren. Eu înțeleg cel mai bine această expresie. Sunetul jantelor când trenul trece peste macaz sau simfonia roților când trenul străbate munții, viaductele, podurile și tunelurile este ceva aparte... O muzică sufletească pentru mine, e felul meu de a vedea lumea înconjurătoare!”, zâmbește tânărul.
„Mi-ar plăcea să scriu o carte în alfabetul Braille, să povestesc despre pasiunea mea. Eu călătoresc ca orice văzător și fac cunoscute locurile pe unde merg cu filmările mele. Nu e totul roz. Am primit amenințări că voi fi dat jos dacă mai filmez, pentru că este interzis acest lucru fără autorizație. Și să închid geamul. Eu sunt un tip corect, la locul meu, prietenos, cu dragoste de Dumnezeu. De multe ori am început să plâng, dacă am văzut că se ridică tonul la mine. Eu cobor geamul compartimentului numai după ce am cerut voie celorlalți călători. Doar așa! Eh, dar totul e trecător, nu păstrăm loc pentru răutate!”, spune Sebastian.
Un șuierat ascuțit anunță că trenul urmează să plece. Îmi iau rămas-bun de la Sebastian și urmăresc cum mastodontul de metal se pune în mișcare. Cu ochii închiși, caut să cuprind glasul roților de tren. Aud însă doar zgomote.
theo_s 04.08.2024, 22:45
Acum, daca "Statul" de care vorbeste dl. Frent ar fi unul organic, creat natural si nu un produs de laborator defect (si produsul, dar mai ales laboratorul), ministrul educatiei, un secretar de stat, sau rectorul unei universitati din Timisoara, l-ar cauta pe dl. Frent si l-ar ajuta sa-si continue studiile. Iar daca la Timisoara sau in judetul Timis, ar fi un Consiliu Local / Judetean alcatuit si din oameni, ar gasi o cale sa finanteze pasiunea d-lui Frent, in asa fel incat sa-si poate cumpara .... o camera video .... !!! PS: ce-nseamna caile astea miraculoase ale lucrarii Duhului Sfant, ca dl. Frent e, evident, credincios, cum s-a intamplat sa va intalniti! F. frumos articol, d-le Angelescu.
ciobanudorin_2006 05.08.2024, 00:23
Nu trebuie sa fii ziarist la Libertatea ca să scrii despre CFR prin ochii unui băiat nevăzător din păcate.Mai bine ați scrie despre dezastrul din CFR.Garnituri învechite, gări sub orice critica ,vagoane insalubre samd.Gara din Brașov și peroanele de neimaginat.Se spune ca se lucrează. 5 lucrează și restul butoneaza telefonul.Asa în 15 ani poate se termina lucrarea....cam asta e România. Când te apuci de o lucrare te apuci.Nu te faci ca lucrezi. Jenanta Românie din păcate.
stanvasile 05.08.2024, 03:28
Frumos articolul, ma bucur pentru Sebastian ca își poate urmări pasiunea ? Ar fi interesant dacă ar scrie despre experientele lui și despre cum percepe el lumea nu numai în Braille
AndreyRlz 05.08.2024, 05:03
Cred si eu ca ii place sa fotografieze acuma sa nu fiu răutăcios ca cel mai probabil le da la mulți alții sa vadă, dar dacă și el ar putea vedea în ce stare de deteriorare și rugina se afla locomotivele noastre mai ales pe partea de suspensie nu cred ca i ar mai plăcea, iar dacă spune ca ii place la fel de mult călătoria cu tramvaiul atunci clar nu a fost cu tramvaiele din București pe linia 23 și 27 zona Vitan - Titan, acolo dacă nu e zgomotul asurzitor făcut de frecarea sinelor atunci e leganarea în toate direcțiile de parca ai fi în roller coaster Nu intr-un mijloc de transport civilizat
Boro67 05.08.2024, 12:43
Bai atâtea nesimtiti și lipsiți de empatie avem în tara asta. Cum sa ameninți și să tipi la un om care nu vede ? Unde e politețea, înțelegerea, educația de baza fata de o persoană cu un handicap? Și dece statul nu susține educația universitară și postuniversitară a persoanelor cu dizabilități? Am atâtea întrebări și din păcate îmi răspund singur la ele: statul, adică guvernarea, a degradat educațional, moral și intelectual.