MENIU CAUTĂ
22 Iun. 2018 07:00 , de Cristina Stoian

Dali, Piti, Bufta, Rafta, un joc numit dorul de tată

Distribuie

Aveam 15 ani când i-am făcut cu mâna tatălui meu care pleca la muncă în Italia. În mijlocul străzii din faţa blocului, o scenă dintr-un film siropos, pe geamul maşinii cu care plecase la aeroport îi vedeam doar părul negru şi creţ. Se îndepărta în timp ce eu îmi înghiţeam lacrimile şi o ţineam pe mama strâns de un braţ. De atunci au trecut 17 ani.

Când eram copil, bunica m-a învăţat un joc numit Dali, Piti, Bufta, Rafta'. Îşi punea mâinile pe spatele meu şi fiecare cuvânt din numele jocului reprezenta o mişcare ca de masaj. Eu trebuia să recunosc tipul de masaj, dar nu ajungeam prea uşor la partea cu ghicitul din cauza lui Piti' – o împunsătură ascuţită şi rapidă de deget care mă făcea să râd în hohote.

Cum a ajuns râsul de atunci să se întindă alb pe respiraţia grea a copiilor care-şi dau duhul de dor de mamă şi de tată? Mă întreb în timp ce aud în timpane cum o voce schimonosită îşi freacă sadic palmele:

-Dali, Piti, Bufta, Rafta!

Dali' – O lovitură cu latul palmei

Prin 2001, când a plecat şi tata, a fost un val de plecări în străinătate. Pe atunci, românii nu aveau voie să stea mai mult de trei luni în Europa fără să deţină un permis de şedere sau de muncă.

S-a întors în ţară după 3 luni şi a plecat iar. A reuşit să se angajeze cu acte, lucru rar întâlnit pentru românii care, la un moment dat, au lăsat în urma lor sate întregi aproape goale, pentru a munci la negru în ograda altuia.

Pe uliţe erau doar bătrânii, părinţi plângând soarta copiilor, urmărind ca şoimii cu spinarea ruptă nepoţii zglobii care se jucau: Unde ai plecat, tu, Marian, şi m-ai lăsat? Ce mă fac eu, Florino, cu copiii tăi?', suspinau ei, în timp ce-şi ştergeau nasul de mâneca capotului înflorat.

Numărul românilor care au plecat din ţară începând din anul 2001 este greu de estimat. Chiar şi în anul 2018, nu se ştie oficial câţi români sunt plecaţi prin lume. Cifrele variază de la o instituţie la alta. Însă, potrivit datelor ONU din 2017, în ultimii 10 ani, au plecat din ţară aproape 4 milioane de cetăţeni români.

Găsești aici care este numărul românilor plecați la muncă în străinătate. 

Piti' –  Înţepătura cu vârful degetului

Nu ne-am dat seama nici că atunci când ne vor vizita nu vom mai încăpea în gecile lor în care altă dată intram cu totul, nici că printre lumânările aprinse pe tort, de ziua noastră, nu le vom mai zări zâmbetul. Nu ne-am dat seama că vom fi furioşi şi trişti, şi nici nu am ştiut că dulciurile pe care le-am mâncat de fiecare dată când au venit să ne vadă nu ne vor îmbrăţişa apărându-ne.

Anii au trecut scrijelind pe obraji semne de războinici. Unii dintre noi am fost perfecţi, în timp ce din ochii mici nici nu ştiam ce curge. Unii dintre noi ne-am luptat până la epuizare cu tot ce ne-a ieşit în cale. Iar unii dintre noi am murit.

Câţi suntem?

Numărul total al copiilor din România care aveau ambii părinţi plecaţi la muncă în străinătate era, în luna iunie 2017, de 18.403, în timp ce totalul copiilor cu părinţi plecaţi la muncă în străinătate era de 96.723, conform datelor centralizate de Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi Adopţie.

Găseşti aici situaţia completă a copiilor din România care au unu dintre părinţi sau ambii părinţi plecaţi la muncă în străinătate.

Au murit. De dor.

Cine i-a pus să plece? E vina lor. De aia eşti părinte, să stai lângă copil!', se aude dintr-un colţ de şopron, fără ca vorba să poată mişca sfoara atârnată de grindă.

Nu era mai bine să aibă condiţii aici, să aibă un job bine plătit în ţară? Tu te gândeşti ce e în sufletul părintelui care vine acasă să-şi îngroape copilul?', o altă voce tremură degeaba în calea trenului.

Câţiva dintre cei care NU MAI SUNT

Nelu Florin Bâle, un copil de doar 11 ani, din comuna Tîrşolţ (Satu Mare), s-a sinucis, în 27 februarie 2012, de dorul mamei plecate la muncă în străinătate, în Franţa. Băiatul a fost găsit spânzurat în şura unchilor, care îl aveau în grijă de când părinţii săi şi fraţii mai mari erau plecaţi la muncă în străinătate.

Andrei C. Ştefan, 12 ani, din judeţul Argeş, comuna Valea Danului, s-a spânzurat în acelaşi an, pentru că nu a putut face faţă situaţiei. Băiatul s-a spânzurat de un cireş în curtea unor vecini.

Ana Maria Pană, o adolescentă de 16 ani, din Vaslui, s-a aruncat în faţa trenului, în anul 2012. Era o fată care nu făcuse niciodată probleme şi învăţa foarte bine. Din păcate, părinţii săi au divorţat şi mama a plecat la muncă în străinătate. Fata nu a putut suporta situaţia şi, pe 27 mai 2012, s-a aruncat în faţa trenului.

Pe 24 iulie 2015, un băiat în vârstă de doar 9 ani şi-a luat zilele spânzurându-se de crengile unui copac, în comuna Faraoani din judeţul Bacău. Părinţii copilului erau plecaţi la muncă în străinătate, mama în Italia şi tatăl în Germania.

O fată de 14 ani, elevă la şcoala din comuna Măgureni, judeţul Prahova, s-a spânzurat pe 24 aprilie 2018. Adolescenta ducea dorul mamei plecate în Spania.

Bufta' – lovitura cu pumnul

Îmi aduc aminte cum a fost în primul an când tata a plecat. Până să apuce să trimită vreun ban în ţară, ne descurcam, practice, din ce ne aducea bunica.

Mama, care îşi lăsase serviciul pentru mine de când aveam 7 ani, ca să îmi fie alături la orice pas, se angajaze ca ajutor de cofetar. Nu avea experienţă în domeniu, dar era atentă şi muncitoare. Primea 150 de lei vechi, plus două prăjituri: una pentru mine şi una pentru fratele meu. După câteva luni de muncă, s-a îmbolnăvit din cauza epuizării fizice. Din fericire, tot atunci, tata a început să câştige bani şi să trimită acasă.

Ce face, mă, taică-tu? E bine, nu? Cine mai e ca el acum?!', spune vecinul invidios, care mereu avea impresia că, în plasele pe care le târa singură de la piaţă, mama şi-a îndesat aurul greu primit de la tata.

Da, ne-am descurcat. Tata ne-a ţinut în şcoli şi ne-a trimis bani de fiecare dată când am avut nevoie. Niciodată pentru lucruri inutile, încurajându-mă de pe la 19 ani să îmi găsesc un job. Pentru că un lucru făcut cu capul tău, spune el, nu ţi-l poate lua nimeni.

Poți citi aici câți bani au trimis acasă românii care lucrează în străinătate. 

Am fost unul dintre copiii norocoși. Dar norocul i-l datorez mamei mele.

I-l datorez pentru că a ştiut, cu mâinile ei mici, să mă iubească atât de mult încât, uneori, când m-am împiedicat ca un ţânc, m-a ridicat cu nişte mâini de uriaş.

Îi datorez faptul că, atunci când a plecat să muncească alături de tata, a ales să se întoarcă acasă după o lună. A ştiut că, deşi învăţasem să fac cartofi prăjiţi şi să folosesc maşina de spălat – pe care a lipit, înainte să plece, etichete cu instrucţiuni de folosire -, glasul meu aproape lătrat cu care îi vorbeam la telefon spunând-i că sunt bine ascundea de fapt un dor cumplit, o dezmembrare tacită.

„Rafta” – prinderea cărnii cu degetele, ca într-o gheară

Ce dor. Un dor care uneori s-a sinucis ca să nu se mai simtă. Un dor care, alteori, s-a lăsat viu, devorând din oasele pe care le-am îngropat în pâmânt. Pământ românesc.

Tata mi-a spus că, atunci când va muri, vrea să-l îngrop lângă părinţii lui, în satul în care s-a născut.

Mulţi dintre românii care sunt plecaţi în străinătate nici nu se gândesc că vor fi îngropaţi în altă parte decât acasă când vor muri: Ce să caut eu printre străini?!'.

De parcă ei ar trăi viaţa cu adevărat atunci când se vor întoarce acasă. De parcă toate vor fi rămas la fel, cum le-au lăsat. E un paradox. Aşteaptă momentul în care, morţi sau vii, vor ajunge acasă, dar, în acelaşi timp, nu se pot opri şi fug precum aleargă caii într-o cursă cu obstacole.

Poți vedea aici reportajul marca Libertatea -„Români până la moarte” – Cât costă repatrierea trupurilor românilor decedaţi în străinătate.

A meritat?', s-au întrebat ei, ne-am întrebat şi noi. Şi la prima răsuflare, cea a inimii, am spune că nu. Ne-am dezmembrat, înstrăinat, însingurat şi înrăit. Ne este dor, ne regăsim cu greu, nu ne recunoaştem unii pe ceilalţi.

La a doua răsuflare, ne îmbrăţişăm. Pentru că noi ştim de ce au făcut-o. Şi îi aşteptăm acasă.

Pe o stradă de lângă şcoala la care am învăţat când eram copil, tata merge, cu paşii lui repezi, înainte mea. Aşa e mersul lui dintotdeauna, hotărât, puternic şi grăbit. Mă chinui să ţin pasul cu el şi zâmbesc aducându-mi aminte cum mă punea cândva pe umerii lui şi necheza în timp ce eu chiuiam cu glas mic şi vessel: „Diiii, căluţ!'.

Mergem să vedem casa pe care mi-am ales-o să fie a mea. A venit special să o vadă şi să mă ajute să o plătesc. Îl urmăresc cum inspectează fiecare centimetru de construcţie, atent şi responsabil. Aştept să spună ceva, sperând să îi placă, sperând să fie mândru de ce am ales. După ce vorbeşte cu constructorii, mergem să rezolvăm cu banii. Plătim avansul în aceeaşi zi în care el a ajuns să o vadă.

Ne îndreptăm apoi spre casa, acolo unde ne aşteaptă mama. Tata merge pas la pas cu mine.

'Eşti bucuros?', îl întreb pe omul stâncă.

'Cum să nu fiu? Acum mă pot întoarce acasă!', spune el, în timp ce lacrimile îi curg printre roci.


Credem că autoritățile ar trebui să lanseze o campanie de informare cu privire la riscurile și beneficiile muncii în străinătate, mai ales când aceasta implică minori rămași singuri acasă și să gândească politici publice sociale pentru sprijinirea acestor familii despărțite din cauza sărăciei. Vă invităm să urmăriți Campania „Sindromul Italia. Copii bolnavi de dor de mama', începută în 4 iunie, numai pe Libertatea.ro.

Am lansat un scurt ghid pentru părinții plecați, cei rămași acasă și pentru copii, coordonat de psihologul Libertatea, Cezar Laurențiu Cioc. Autorități și societatea civilă vor dezbate în fiecare zi, din platoul Libertatea, problematica migrației și cum ne afectează ea pe toți. Și veți putea vedea și citi poveștile emoționante ale unor familii care au avut curajul să plece peste hotare, unii s-au întors, alții și-au luat familiile acolo, alții încă trăiesc despărțiți, dar și ale unor copii care trăiesc cu bunici sau alte rude, ale unor oameni mari care povestesc cum a fost să trăiască fără părinți. Am filmat în cele mai afectate zone, în Iași și Suceava, dar și în Milano, zonă din Italia unde sunt în jur de 150.000 de români. Cel puțin oficial.

CAMPANIE LIBERTATEA/Sindromul Italia. Copii bolnavi de dor de mamă. Poveștile care ar putea să ne ajute să înțelegem și, poate, să reparăm (VIDEO)


Loading...
Comentarii