09 Ian. 2019 07:00

Povestea incredibilă a familiei care își caută copilul dispărut acum 45 de ani!

Distribuie
  • Ţiţi, Cristescu Dumitru Laurențiu, un băiețel de 4 ani îmbrăcat într-o salopetă pepit, a dispărut pe 20 octombrie 1973, în București, în apropierea fabricii Pionierul.
  • De 45 de ani, Maria şi Ştefan Cristescu întorc acea zi pe toate părţile şi îi răsucesc fiecare secundă. Ziua în care mama a intrat într-un aprozar să cumpere mere, iar micuțul Țiți n-a avut răbdare să aștepte.
  • Este cel mai vechi caz de copil dispărut din România. Copilul pentru care părinţii au clintit din loc prejudecățile orânduirii socialiste, publicând în presa din RSR poza lui şi-un anunţ de căutare.
  • Anunţul, apărut în octombrie 1973 la rubrica „Aflăm de la Miliţia Capitalei”, a fost o premieră în presa din RSR.
  • Tot o premieră a fost şi contactarea, în martie 1983, a francezului Jean Louis Crozier, un radiestezist care căuta cu pendulul persoane dispărute. Au primit dispensă de la Miliție, să-l plătească în valută.
  • Libertatea a fost acasă la familia Cristescu. Părinții care n-au încetat să caute, să aștepte, să spere.
  • L-ar recunoaşte pe Ţiţi dacă el ar intra acum pe poartă, printre prunii înnoraţi? „Să dea Dumnezeu să trăiesc, să apuc să văd momentul ăsta. Dacă va fi”, se roagă Maria Cristescu.

a

Text de Adriana Oprea
Fotografii și video: Sorin Cioponea

Cât de lungă poate fi o aşteptare? O oră, câteva zile, o lună, câţiva ani? Cât de departe poţi merge pe drumul subţire al speranţei, neştiind sigur ce se află la capătul lui?

În curtea cu prunii înnoraţi

Fuioare mici de omăt stau aninate de crengile prunilor, ca şi cum astă-noapte cerul s-ar fi rătăcit prin curte, şi-n graba înălţării, norii şi-au agăţat marginile-n pruni.

Un bărbat stă în faţa porţii şi aşteaptă. „Bună ziua! Unde e primăria?”, îl întrebăm prin geamul deschis al maşinii. Vorbisem doar la telefon cu domnul Cristescu şi convenisem să-l sunăm când ajungem în dreptul primăriei din Buzoieşti; casa lui era la un kilometru distanţă. Dar trecusem pe lângă primărie fără să o vedem şi ne-am întors pe şosea, căutând clădirea.

Pe străzile satului sunt oameni care se întorc de la biserică, e ziua de Sfântul Ion, dar noi am oprit doar în dreptul bărbatului care stă în faţa curţii cu prunii înnoraţi. „Unde e primăria?”. „Eu sunt domnul Cristescu”, ne răspunde zâmbind bărbatul din poartă. Ne văzuse maşina cu număr de Bucureşti şi când a urcat pe şosea, şi când s-a întors. Ne aştepta.

E priceput în aşteptări. De 45 de ani, asta face în fiecare zi.

Soţia lui, Maria, ne aşteaptă în casă. Până la ea, trecem prin livada din curte, care primăvara se transformă în rai, şi pe sub o boltă înaltă şi largă de viţă-de-vie. De lângă casă ne latră, mai mult ca să se bage în seamă, un câine mic şi negru.

Intrăm. Doamna Maria e pregătită. Ca un bolnav înainte de operaţia pe suflet, ţine strâns în mâini analizele: poze vechi, bucăţi de ziar îngălbenite de vreme, chitanţe şi scrisoarea francezului. Sunt bornele ei de pe lungul drum al aşteptării.

Citește artcolul integral AICI. 

Comentarii
Ultimele Video-uri