11 Mar. 2018 21:00

O viață tradusă prin semne. Glasurile celor dragi nu se aud niciodată

Distribuie

Peste 22.500 de oameni își duc viața în tăcere, pentru că nu aud. Sunt adulți surzi, cu copiii care aud. Mai sunt copii neauzitori, dar care au unul sau chiar ambii părinți care aud. Sunt și familii în care atât părinții, cât și copiii sunt surzi. Nimeni nu știe cum se nasc copii surzi din părinți care aud.

Cât de greu o duc acești oameni și ce face societatea pentru ei? Mai nimic din cât ar putea să facă.

O duc foarte greu pentru că depind de interpreți, acei oameni care traduc în vorbe, semnele din limbajul mimico-gestual în fața autorităților, la medic sau la examen.

Copiii o duc foarte greu, pentru că nu-și aud mama auzitoare, când le spune”te iubesc puiule”. Și, la fel de greu pentru că își cheamă părinții când se trezesc din somn, dar nu le răspunde nimeni, pentru că mama și tatăl sunt surzi.

O duc foarte greu pentru că, autoritățile se mulțumesc să bifeze un ajutor de 200 de lei pentru însoțitor, dar nu se gândesc la nevoile reale ale acestor oameni, ale acestor copii.

În primul rând vocabularul lor este foarte redus și nu le permite să înțeleagă tot ceea ce se vorbește în jur. În limbajul mimico gestural uzual din România sunt 1.800 de cuvinte, față de 13.000 cât are cel al englezilor. Și, deși vocabularul este redus, totuși elevii sunt obligați să susțină examenele naționale după programa învățământului de masă. În pofida repetatelor cereri de modificare a programei, specialiștii din Ministerul Educației Naționale se fac că nu aud, iar surzii susțin examenele naționale după aceeași programă cu elevii fără probleme.  Așa că majoritatea ajunge să dea și de patru ori un examen național până la promovarea în totalitate.

Apoi, un loc de muncă este greu de găsit, la fel și soțul sau soția potrivite unor astfel de oameni. Companiile de telefonie se întrec în oferte de abonamente cu convorbiri nelimitate. Dar, pentru ce, dacă ei nu aud. Ar avea nevoie de internet nelimitat și atât, pentru că telefonul mobil, prin aplicațiile scrise,  rămâne singura modalitate de comunicare rapidă a acestor oameni fără auz.

Totuși, în pofida multiplelor greutăți, această comunitate a surzilor continuă să spere, să creadă, să iubească.

Acești oameni au găsit acel ceva care să le echilibreze viața, care să le arate  că nu sunt singuri, că sunt iubiți și pot iubi. Au găsit Biserica.

Comentarii