11 Aug. 2018 10:00

Un altfel de #Rezist. Uitați de lume, românii din Paris, Olt, își cer dreptul la amintire

Distribuie

La Paris, un cătun din Olt, amintirile sunt singurul protest care le-a rămas oamenilor. Dar amintirea e ceva puternic. Amintirea celor vii, a copiilor și nepoților plecați la muncă în Italia, în Spania. Amintirea celor morți. Amintirea vieții trăite aici, de când au deschis ochii sau de când și-au găsit omul și l-au urmat. Amintirea vieții , așa cum e ea, viață, viață, cu copiii în jur, la masă, cu mere în poală, cu miros de iarbă cosită, cu rost.

La gardul lui Ion, muncitor din Koln

Amintirea celor văzute în Germania. Păi, în Germania, dacă ai nevoie de o hârtie de la primărie, ți-o dă imediat. Iei bon de ordine, aștepți, îți vine rândul, îți dă hârtiuța, la revedere, salut. Aici la Primărie, până dai de ei, că nu vin la program, până se îndură, că de ce-ai venit, mă, tocmai acum, nu vezi că am treabă?'

Ion Răzvan Ghiță are casă aici, are părinți, copil aici, la Paris, dar lucrează la Koln. A venit în sat să repare gardul, să mai dreagă una, alta, prin gospodărie. Apoi se întoarce.

„Uitați cum miroase! Când ies din casă, zici că mă lovește cineva cu lopata!' La doi pași de curtea lui, e tomberonul satului. Gunoiul se ridică o dată la două, trei luni. Taxa de gunoi e 20 lei de gospodărie, 100 de lei pentru firme, adică pentru cârciuma din sat. Ion e supărat pe primar, și pentru asta, și pentru altele, pentru că asfaltul pus acum doi ani, pe o parte din ulițele satului, e prea subțire. „Dacă îl lovești mai tare cu barosul, dai de pământ! Cresc flori pe el!'

Ce-i lipsește lui Cioloș. Câteva sfaturi

Primarul e de la PSD, dar Ion e supărat pe toate partidele. „Dacă aș fi eu primar, i-aș aresta pe toți cei care au condus comuna până acum. N-a fost la vot și nici nu o să se ducă, spune că toți sunt la fel, se gândesc doar la buzunare. Iar Cioloș n-are ouă, că dacă avea, candida de atunci, nu se codea. „Bravo celor din Diaspora că protestează, au venit pe banii lor până la București. Bravo! Așa trebuie, să ne cerem drepturile, că suntem oameni. Nu să stăm cu frică de poliție, să nu ne amendeze. Să fim daci adevărați!'

Cătunul Paris are 50 de case și vreo sută de suflete. Toată comuna Optași-Măgura are în jur de 1.200 de locuitori, prea puțin dacă vrei finanțări de la centru. Asfaltul n-a ajuns pentru toate ulițele. La Primărie, singurul lucru care amintește de Franța e pisoiul portocaliu. Acceptă plata în produse de patiserie. Are un castron cu boabe după ușă, lângă sala de audiențe.

Aici a fost sediul fostului CAP. Primăria nouă nu e încă gata, dar primarului Marin Scurtu deja se mândrește cu ea. M-a făcut mama la primărie, îi place să spună. Adică lucrează aici de la 23 de ani, dinainte de 1989. Întâi a fost secretar, din 2000 e primar.

Drumurile primarului pentru drumuri

„Mi-au ieșit pe nas drumurile câte le-am făcut să cer bani de drumuri!', spune Marin Scurtu. Se duce des la Slatina, după avize, după aprobări. De un an umblă să obțină toate hârtiile, să lege casele la rețeaua de canalizare. Opt avize ne trebuie, de la opt instituții, mai avem unul. Țevile au fost instalate de acum patru ani. Cu gazele e mai greu. Pentru că, până să obțină edilul aprobările, au dispărut bucăți din conducta principală. „Bine că am făcut podul peste Vedea, spre Paris, să se ajungă mai ușor. Că iarna sau pe noroaie nu puteai trece nici cu tractorul'.

Oamenii din Paris se încălzesc cu lemne, gătesc la sobă sau la butelie. Cei mai mulți dintre ei au pensie de agricultor, unii au pensie de la fabricile din Scornicești, alții n-au pensie deloc, ca Gheorghe Petrescu, s-au rătăcit actele, nu mi-au mai găsit cartea de muncă.

Gheorghe are 69 de ani și muncește încă în construcții, prin comună, pe la unul, pe la altul. Se laudă că n-a făcut o injecție în viața lui, dar i-a slăbit vederea, cu dreptul abia mai văd. E născut și crescut aici, a lucrat pe toate șantierele țării, chiar și la Casa Poporului, când era în armată. „Era bine, ne plăteau bine. Patru luni am muncit acolo. Ce să spun, frumos'.

Acum trage nădejde că măcar unul dintre copiii lui se va întoarce în sat. Măcar fata care e în Italia și a venit zilele astea în vizită, cu nepoțica. „E greu peste tot, tataie. Și la sat, și la oraș'. Gheorghe cere din occhi un pahar de țuică de la mama cârciumarului. 1,5 lei suta de tărie, 2 lei berea.

Cârciumarul, Cristi Deaconescu, 44 de ani, nu trăiește din afacere, muncește și pământul, a pus porumb, că asta e la noi, porumbul. Are animale, grădină cu legume. „Cine să cumpere de la mine de la magazin? Că pensiile sunt mici, de 640 de lei. Ce să iei din ei? Nici medicamente!'

Asfalt bistro

Cristi ar fi vrut ca asfaltul să ajungă și pe ulița lui, până la ușa magazinului. N-a fost să fie. A lucrat în Germania, a stat puțin, s-a întors și nu mai vrea să plece. Nu e supărat pe primar, îl votează, dar își pune unele întrebări.

Fiul cârciumarului, un lungan cu lanț de aur la gât și bermude Calvin Klein, a terminat liceul, acum mă relaxez. E moștenitorul afacerii de familie și unul dintre puținii adolescenți din sat. Poate singurul. Generația X din Paris, Olt.

Comuna are nouă consilieri PSD și unul de la PNL. Oamenii îl vorbesc de bine pe primar, e bun, e cumsecade, e băiat cuminte. La urma urmei, nu e vina lui că le-au plecat copiii în lume.

Parisul e frumos, vâlcele, dealuri, păduri, apă, o gură de rai care nu apare pe hărțile rutiere, ascunsă între câmpuri de floarea-soarelui și porumb, la câteva sute de metri de drumul județean. Un loc uitat de timp, uitat de Dumnezeu, până și primarul uită uneori de el. Le tot promite parizienilor că le face un turn Eiffel la scară mică și le pune indicator cu numele cătunului, dar apoi își amintește că n-are bani.

Poezie. „Au zis că e prea tânăr'

Dar oamenii de aici nu uită. Sau dacă uită, umblă cu pozele în brațe. Domnica, 74 de ani, scrie poezii, și toate se cheamă Amintire, le scrie și pune foile lângă pozele cu care și-a acoperit pereții camerelor. Poze vechi, cu părinții, cu frații, de când era copil desculț și căpos, maică. Poze cu nepoata, în toate reclamele la cosmetice în care apărea, ca adolescentă. Poze cu nepoata mireasă. Poze cu Silviu, băiatul Domnicăi. Era inginer la abator. A murit de cancer, la 54 de ani. Și nu i-au dat Domnicăi ajutor de înmormântare. „Au zis că e prea tânăr. Și l-au luat ei'.

Și-a îngropat băiatul din banii ei, la cimitirul din sat. Domnica trăiește singură, cu un câine, un motan și șase găini. Uneori își vede băiatul mort cum vine să închidă găinile. Sau își vede omul cum o sprijină să nu cadă. „A știut că pot să cad, pentru că sufletul vede'.

Astea sunt ajutoarele ei. Și revolta ei: „Nu i-au dat ajutor de înmormântare. Au zis că e prea tânăr. L-au luat ei'. Repetă vorbele astea, de parcă ceva s-a rupt defintiv atunci, ceva a sfâșiat toate socotelile ei cu lumea celor văzute.

Domnica și vecinele stau la poartă, pe bancă, să-și țină de urât. „Singurătatea e grea, maică'. Pare o duminică perpetuă în Paris. Dar toată lumea muncește, zilnic. Cară apa de băut cu găleata, se spală la lighean, își grijesc grădina cum pot și se plâng de mana de anul ăsta. Unii parizieni au capre, alții au porc, vacă. De la magazin nu cumpără decât orez, ulei, făină de grâu, sare. Lumânări de parafină.

Parisul cu poze din Spania

Mariei Banu, vecina Domnicăi, îi e dor și de omul ei, care s-a stins acum zece luni, chiar înainte de a serba 50 de ani de căsnicie. Îi e dor și de copii plecați în Spania, de nepoata care e șoferiță de tir și umblă prin toată Europa.

Oamenii din Paris n-au mers mai departe de Slatina, poate la București să fi fost o dată, poate la Lungulețu sau la Curtea de Argeș. Dar copiii lor s-au împrăștiat unde nici cu gândul nu-i ajungi. Pe Maria n-o mai țin picioarele să iasă din Paris. Dionisia, 70 de ani, a fost la Gheorghieni, cel mai departe. Dar, deși se frânge de singurătate, n-ar pleca din satul ei. Că nu e bine să plece omul de unde l-a lăsat Domnul.'

Biserica din sat e monument istoric, are peste 500 de ani. Pe la colțuri, sub streșini, cade tencuiala. Domnica mângâie fereastra din dreptul altarului ca și cum ar mângâia un obraz de copil, mângâie icoanele, mângâie zidurile văruite ca pe niște frați demult pierduți. Lângă biserică, e o masă lungă, cu bănci de-o parte și de alta, la care se adună sufletele să vegheze și oamenii să prăznuiască.

De Sfânta Marie Mare, primarul cheamă aici lumea din comună la petrecere, de ziua lui onomastică.  Aduce mâncare, friptură, prăjituri. E singura zi din an când la Paris se bea șampanie.

Comentarii
Ultimele Video-uri