Am stat o zi în secţia COVID, ca să nu stai şi tu. Am vorbit nu cu medicii, ci cu infirmierele și asistenții, iar furia și frustrarea lor sunt imense
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
REPORTAJ. La Spitalul „Marius Nasta”, oamenii continuă să sufere, dar nu în tăcere, ci într-un tumult care, odată auzit, îți intră în carne.
Cuprins:
- Pauza e ca un atac de panică
- „Un astronaut care încearcă să croşeteze”
- Masca, ultima vamă a vieții
- Zgomotul insuportabil al aparatelor
- „Conversații cu Dumnezeu”, de Neale Donald Walsch
- O pacientă vaccinată
- „Domnule, nu-mi dă o siguranţă”
- Cei care nu mai sunt
- „Şi nebunul îşi dă seama câteodată că e nebun“
- Peste vară au venit restanțele pneumologice
- „Suntem ca într-un spital de campanie“
O infirmieră scundă şi uscăţivă face câţiva paşi şi imediat se prăbuşeşte pe canapeaua din stânga uşii. Doar spaima i se citeşte pe chip. Respiră repede şi abia articulează câteva cuvinte, din alea furioase. „Fir-ar al dracului de COVID, nu mai pot!“ „Ce-ai păţit?“ „Iar nu pot să respir.“ „De ce n-ai ieşit mai devreme?“ „Păi, şi cine rămânea?“. Nu primeşte niciun răspuns.
Despre medici s-a scris destul de mult. Personalul mediu sanitar adună însă la fel de multă durere și neputință, de la pacienții care suferă și mor în a doua cel mai puțin imunizată țară din Europa.
Peste cameră se lasă liniştea. Se mai aude doar respiraţia de alergător-viteză a infirmierei, pusă să alerge un maraton. Comparația e valabilă pentru noi toți. Am crezut că pandemia va ține două-trei luni și se încheie anul al doilea al acesteia. Dar românii mor într-un ritm ascuțit. Suntem constant pe primele locuri în ierarhia nefastă a deceselor de COVID.
Intru la „Marius Nasta”, spitalul de lângă părăginita șoseaua Viilor din București, gândindu-mă la ce a spus un cercetător american: „Dacă oamenii ar ști că un medicament pentru acest virus teribil le garantează 90% însănătoșirea nu l-ar lua? De aceea nu înțeleg de ce refuzăm vaccinul“.
Pauza e ca un atac de panică
Infirmiera îşi întinde picioarele pe canapea şi bea un litru de apă, la drept, pe nerăsuflate. „Simt că nu-mi mai intră aer în plămâni, ca şi cum amigdalele s-ar lipi de gât şi ar crea un dop“, încearcă să-mi explice. Zice că e ca un atac de panică. Cu tiroida ei autoimună, e complet nerecomandat să facă efort în combinezonul ăla cinci ore încontinuu. Dar n-are de ales. Într-o tură de 12 ore muncesc maximum trei infirmiere. Mai multe nu sunt.
E puţin trecut de ora prânzului şi sunt la Institutul de Pneumoftiziologie „Marius Nasta” din Bucureşti. Iar m-a adus valul aici. Sunt în zona verde a secţiei COVID şi nu pot decât să asist neputincios la prăbuşirea acestei infirmiere. „Să scrieţi şi ce-aţi văzut acum, că de noi nu vorbeşte nimeni“, mă ceartă şi o las să mă certe.
<strong>Tac nu pentru că ar avea mereu dreptate, uneori personalul medical comite el însuși erori de judecată, precum atunci când refuză să se vaccineze, dar o las pentru că e în acel moment de neîncredere, epuizare și furie când la niciunul dintre noi nu mai ajunge nimic.</strong>
„Un astronaut care încearcă să croşeteze”
În secțiile COVID de la „Marius Nasta”, peste tot sunt săgeţi pe podea. Ajung în zona roşie şi peisajul arată ca spitalele de după Cernobîl, cel puțin cum ne-au fost ele reprezentate de noile seriale TV. O asistentă care pregăteşte seringa pentru tratamentul de la prânz din salonul 7 îşi dă seama că îi analizez mişcările şi simte să se justifice: „Sunt ca un astronaut care încearcă să croşeteze“.
Cât timp îmi fac curaj să intru după ea în salon, o pacientă în cărucior trece pe lângă mine, purtată de trei combinezoane mişcătoare. Se duc la ATI. Schimb direcția și îi urmez.
Femeia nu mai poate respira singură, aşa că, în spatele căruciorului, o infirmieră se străduieşte să ţină pasul purtând pe braţe o butelie de oxigen. Butelia e legată de masca pe care o altă asistentă încearcă să o ţină, în mers, pe figura pacientei.
Masca, ultima vamă a vieții
Văd câteva secunde chipul verde al femeii, mai verde decât pereţii spitalului, și, cu coada ochiului, îi prind pe asistenţii de la ATI, care îşi intră în rol.
Îi scot femeii toate hainele în câteva secunde şi îi pun masca de terapie intensivă şi un scutec pentru adulţi.
<strong>Femeia e aproape inconştientă, dar, cu toată forţa rămasă, încearcă să-şi smulgă masca. Nu pentru că ar vrea să se predea; dimpotrivă, vrea să trăiască. </strong>
Dar e doar un gest reflex, o reacţie în faţa durerii. Masca asta trebuie aşezată cât mai etanş pe figura pacientului. După aceea, începe chinul. Un dispozitiv îi împinge, pur şi simplu, oxigenul în plămâni şi i-l aspiră înapoi cu aceeaşi putere.
<strong>Ventilarea e mecanică. Şi totul e foarte, foarte dureros, descriu mulți dintre cei care au trecut prin aceste momente. Ca un sandviș dintre viață și moarte. Unii revin din acest interval dureros, alții, nu.</strong>
Zgomotul insuportabil al aparatelor
Sunt cinci pacienţi în camera asta şi doar unul dintre ei e conştient. Ca să-i distragă atenţia de la toată scena, o asistentă îl îndeamnă să mănânce un terci proteic, de culoare incertă. Îi scoate masca doar cât să-i dea o linguriţă de mâncare şi o aşază imediat înapoi, cât timp omul mestecă. Dacă n-ar face asta, pacientul ar desatura şi ar intra în şoc. După câteva înghiţituri, bolnavul oboseşte.
Asistenta îl lasă să meargă la pacienta cea nouă, iar omul rămâne singur, în lumina neoanelor din tavan şi înconjurat de sunetul aparatelor din jur.
<strong>Mă gândesc că, atunci când ne facem o ecografie banală, toți tresărim când auzim zgomotele aparatului. Încerc să-mi imaginez cum e să le percepi, înfiorătoare prin repetiție, zile după zile, dispărând doar în somnul cleios care te cuprinde din când în când. </strong>
Și, peste toate, setea. „Niciunul n-a plecat de la ATI sătul de apă“, îmi spusese un doctor în urmă cu câteva luni. Pornesc spre saloane cu vorba asta în gând.
„Conversații cu Dumnezeu”, de Neale Donald Walsch
Spitalul e plin. 77 de locuri ocupate. 3 libere, dar fără oxigen. Cei mai mulţi pacienţi însă nu se pot desprinde de sursa de oxigen. Nici la toaletă nu pot să meargă singuri. „Mă gândesc cu groază că ăsta e doar începutul valului patru“, îmi spune o infirmieră. Revin în zona non ATI. Pe salon.
Pe noptiera dintr-o rezervă odihneşte o carte uzată, închisă, fără semn. „Conversaţii cu Dumnezeu“, de Neale Donald Walsch. E volumul II dintr-o serie blândă, ușor de citit.
„E o altă abordare şi mă ajută în momentele astea“, mărturiseşte un bărbat de 45 de ani. Stă aici de aproape o săptămână. Se simte mai bine acum. Când a ajuns în spital, avea saturaţie sub 80. Credea că e „o simplă răceală“, n-a luat-o în serios.
„Vă interesează cărţile? Vă ofer eu una, eu n-o pot aborda, nu e genul meu“, intră în discuţie colegul de salon. Cartea se numeşte „Revolta trupului“, de Alice Miller.
Râdem amândoi de ironia răsărită din biblioteca sa, până când râsul lui e curmat de tuse. Ne dăm seama că acest combinezon nu are buzunare nici pentru cărţi, nici pentru plicuri, aşa că renunţăm la cadouri şi ne refugiem într-o dezbatere politică. Dacă ştiu ceva nou despre congresul PNL, Iohannis ce mai face, Arafat de ce tace. Ca și cum veștile lumii de afară sunt mai importante decât starea lui de sănătate.
<strong>Discuţia se curmă brusc când întreb de vaccin. Îmi aruncă un „Iar cu vaccinul“ supărat şi se întinde înapoi în pat. Poate că am greșit undeva, poate că întrebarea a sunat ca o acuzare. </strong>
O pacientă vaccinată
În alt salon, trei doamne. După ce primesc injecţia în burtă, acceptă să povestim. Începe o doamnă de 69 de ani: „În martie m-am vaccinat cu Pfizer. Am fost mereu cu spirtul după mine, cu mască mereu. Dar acum două săptămâni am mers în Ardeal, la o mătuşă. La întoarcere, am mâncat la un popas. De acolo am luat, sigur, sigur. Am hipertensiune pulmonară şi insuficienţă cardiacă severă. Dacă nu mă vaccinam, mă duceam jos, nu mai eram aici“.
„Domnule, nu-mi dă o siguranţă”
Când aude de vaccin, se implică în conversaţie şi colega ei de 61 de ani. A venit în România anul trecut, după patru luni de carantină în Italia, chiar la începutul pandemiei.
<strong>Nu e vaccinată, zice că e alergică la antibiotice şi că are o boală degenerativă, aşa că a aşteptat să-i zică cineva dacă poate sau nu să primească serul. Bine, nici n-a întrebat pe nimeni, recunoaşte. </strong>
„Domnule, nu-mi dă o siguranţă, eu nu ştiu ce e în vaccinul ăla. Unii ne spun să facem, alţii ne spun să nu facem. Eu ce să mai cred?“, se plânge femeia şi, prin habar n-am ce piruetă în argumentaţie, în câteva clipe ajungem din nou la Arafat şi la Iohannis.
Cei care nu mai sunt
În camera asistentelor, telefonul sună încontinuu. Sunt colegele din zona roşie, pacienţi, aparţinători. În momentele de pauză, le întreb despre bolnavi. Îmi povestesc telegrafic, ca şi cum ar rezuma un film trist. E o formă de a rezista psihic, după atâtea înfrângeri pe care le simt, personal, în fiecare zi.
Două femei își amintesc că cel mai mult le-a impresionat tânărul ăla, pe care doar gândul că e internat în spital îl făcuse cel mai panicard bolnav de pe secţie. Atât de speriat era că nici nu mai dormea, noaptea patrula pe holuri. Singur cerea să fie intubat, deşi nici n-avea nevoie.
Asistentele încercau să-l liniştească, să-l îmbărbăteze, că vedeau şi ele cum îi scade saturaţia când se agită. Zile la rând nu s-au putut înţelege cu el. Numai șocul de a-l vedea pe colegul de salon cum se stinge l-a făcut pe bărbat să se pună pe picioare.
S-a gândit cum ar creşte copilul lui fără tată și asta i-a dat putere. Ca și cum moartea reală i-a alungat moartea lui imaginară. A fost un ultim dar, discret, făcut de unul dintre cei care nu mai sunt ca să ne înțelepţească.
Acum, bărbatul e mai bine. Nu mai ţine minte tot ce-a făcut când era cel mai speriat. Are afectare neurologică.
„Şi nebunul îşi dă seama câteodată că e nebun“
La fel de speriată era o altă doamnă, n-avea nici 60 de ani. Fusese adusă cu soţul ei, amândoi la ATI. Erau în camere diferite, aşa că ea n-a aflat când bărbatul a murit. Asistentele cred c-ar fi pierdut-o şi pe ea dacă ar fi aflat. I-au spus abia când au scos-o înapoi pe secţie. Au externat-o acum o săptămână.
Un alt cuplu ajunsese zilele trecute la spital. Ea, în stare moderată, el, foarte grav, caz de terapie intensivă. Locuri la ATI nu mai erau, aşa că pe bărbat l-au dus la „Bagdasar-Arseni“. Ea ducea boala bine. El a murit acolo.
Prin mâna acestor femei furioase au trecut sute și sute de oameni, fiecare cu prejudecățile și credințele lui. Antivacciniști convinși sau doar de împrumut, ele îi tratează pe toți la fel. „Şi nebunul îşi dă seama câteodată că e nebun“, aruncă o asistentă, fără corectitudine politică, dar și fără mare teamă că ar conta o pedeapsă.
Nu există pedeapsă mai mare pentru personalul medical decât să piardă pacienți care puteau fi salvați sau care nu trebuiau să ajungă aici.
O voluntară în anul V la Facultatea de Medicină întăreşte: „Mie mi-au murit trei rude de COVID într-o singură lună“. Povestește că unul s-a stins chiar când aştepta Salvarea. Refuzase să meargă la spital până în ultima clipă. Mama lui era deja internată la ATI. La câteva zile după ce a aflat de moartea fiului, s-a prăpădit şi ea.
Alt unchi, spune studenta, a ţinut morţiş să nu se vaccineze până când s-a îmbolnăvit şi el. „L-au internat cu greu, dar deja nu te mai puteai înţelege cu el. Dar când a intervenit COVID-ul, a luat-o razna. Cred că de la hipoxie (aport insuficient de oxigen în organism, n.red.), cine ştie. A murit“, spune ea. Nu judecă, povestește.
Peste vară au venit restanțele pneumologice
Din camera alăturată se aude o voce exasperată: „O să vă rog, totuşi, să nu mai ţipaţi la mine, credeţi-mă că fac tot posibilul să vă ajut. Vă rog să nu vorbiţi aşa cu doamna asistentă, păstraţi-vă calmul!“.
„Aţi avut o pauză de vară, cât a fost virusul în concediu“, încerc o glumă. Îmi răspunde tăios: „Ce pauză? Vara a fost reculul de pacienţi pneumologici. A fost un val de câteva mii de pacienţi care aveau nevoie de consult. Toţi au fost blocaţi în timpul în care secţia a fost dedicată COVID. Sunt mii de pacienţi cu boli cronice care, după ce se stinge un val, vin în număr mare la spital. Apoi, când apare din nou valul, ei se retrag şi, stând acasă, se agravează. Cancere, tuberculoză, nu, n-a fost deloc pauză pentru noi“.
„Suntem ca într-un spital de campanie“
De fapt, totul pare să fie din ce în ce mai rău. Spitalul e deja plin, TIR-ul ATI montat în faţa secţiei COVID e închis din lipsă de personal, iar zilnic ajung la spital cel puţin 40 de oameni care ar putea fi internaţi.
„Nu e o îngrijire de calitate. Suntem ca într-un spital de campanie, ca-n război. Pacienţii au nevoie de informaţii şi, mai ales, au nevoie de încurajări, dar n-ai timp să le spui nimic. Toată lumea e nervoasă, toţi sunt nemulţumiţi. Şi au dreptate să fie aşa“, îmi spune o infirmieră. Bine ai venit, România, în valul patru, valul oamenilor furioși în toate sensurile și din toate taberele!
