Adaugă comentariuEmanuel pășește cu un săculeț în mână printr-o iarbă deasă și înaltă, de-a lungul unei plase subțiri și fine. Ajunge în dreptul unei vrăbii de câmp agățate cu capul în jos în ochiurile plasei, o ajută să se desprindă, o întoarce și îi ține câteva secunde picioarele între degetele lui. Pasărea rămâne calmă.
Emanuel și voluntarii Stațiunii Biologice Marine de la Agigea, construită acum 95 de ani, verifică plasele la fiecare oră.
Bărbatul se întoarce cu pasărea în biroul ornitologic și o cântărește cu tot cu sac: 42.6 grame. Cântărește separat sacul și face diferența; pasărea are doar 19.1 grame. În acest timp, Alexandru, unul dintre voluntari, introduce datele în calculator.
„Este un exemplar tânăr, de anul ăsta”, spune Emanuel. „Ar trebui să se îngrașe ca să supraviețuiască iarna.” Îi măsoară coada și aripa cu două rigle speciale, îi pune un mic inel din aluminiu pe un picior și ridică trapa din dreptul ferestrei. Pasărea dă repede din aripi și își ia zborul.
Sacul o să-l pună la spălat și abia după aceea îl va refolosi, să nu transmită vreun virus de la o pasăre la alta.
În cei trei ani în care au studiat migrația păsărilor, el și voluntarii n-au prins doar exemplare pricăjite, ci și unele fără un picior care au reușit să supraviețuiască. De fapt, cercetarea de la această instituție se învârte în jurul cuvântului „supraviețuire”.
În Europa există vreo 500 de specii de păsări sălbatice, dintre care 13% sunt pe cale de dispariție, scria ultimul raport al Comisiei Europene pe această temă, în 2015. În România se cunoșteau atunci aproape 300 și țara noastră se afla printre primele zece de pe continent în privința diversității lor, cu 16 specii în pericol.
Cercetare cu sprijinul voluntarilor
La Stațiunea Biologică Marină „Prof. Dr. Ioan Borcea” de la Agigea, a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, se studiază migrația păsărilor din 2018 și este prima cu această activitate permanentă din țară. Pentru că lipsesc echipamentele, nu se mai face cercetare marină, principala ocupație a specialiștilor când s-a deschis în 1926. Atunci aparținea tot de universitatea din Iași și se studiau și păsări.
În comunism, spațiul a găzduit sediile unor companii de stat, iar după Revoluție, deși terenul și clădirile s-au întors la universitate, o lungă perioadă n-a mai avut cine să le folosească. În plus, au lipsit fondurile pentru renovări.
Dar noua generație de cercetători vrea să readucă la viață acest institut cu o istorie importantă în spate. Emanuel Baltag, 35 de ani, coordonatorul, a fost primul care a crezut că se poate. Absolvent de Biologie la Iași, s-a angajat aici în 2016, a făcut o vreme naveta și până la urmă s-a mutat la Marea Neagră.
Îl fascinează păsările încă din clasa a II-a, de când locuia în Tulcea. Când era mic, el și alți copii cu același hobby nu aveau binocluri cu care să observe păsările și iarna, ține Emanuel minte, se târau prin zăpadă ca să ajungă cât mai aproape de ele.
Singurul angajat al stațiunii de cercetare
E singurul angajat al stațiunii de cercetare și își face treaba cu ajutorul voluntarilor – acum sunt patru –, cercetători de la alte instituții sau pur și simplu oameni care se relaxează privind păsări. Un medic stomatolog, de pildă, și-a luat concediu și a petrecut aici două săptămâni în spațiul de cazare pentru studenți.
Fac practică între 300 și 400 de studenți pe an de la facultăți de biologie din Iași, Bacău, Galați, Pitești, București, Cluj, chiar și din Franța și Germania, „pentru că Dobrogea e una dintre cele mai bune zone de biodiversitate din Europa”, amintește Emanuel. În primul an de pandemie, însă, n-a mai venit nimeni, iar anul ăsta tinerii au început să-și reia practica.
De la 5 dimineața la 11 noaptea
Aici se lucrează de la 5 dimineața, când păsările caută hrană și sunt active, la 11 noaptea. Înainte de vrabia de câmp au mai prins în dimineața asta devreme, pe 6 august, și alte specii: pițigoi mare, silvie mică și privighetoare roșcată.
Beatrice, 25 ani, absolventă a Facultății de Biologie din Iași e voluntară de vreo doi ani, timp în care a descoperit tot mai multe despre păsări. Acum știe să le scoată din plase și să ineleze sub supravegherea lui Emanuel. În viitor i-ar plăcea să înceapă studii de monitorizare.
Ana, 28 de ani, și Alexandru, 29, au terminat același master în Iași, de conservare a biodivsersității. Amândoi fac voluntariat de prin 2018, pentru că au apreciat dintotdeauna natura și au început să le atragă atenția și păsările sălbatice.
Păsările mănâncă vreo 400 de milioane de tone de insecte anual
În România avem acum cam 360 de specii de păsări și într-un parc, dacă privim cu atenție, o să vedem cel puțin zece. Ne-am obișnuit cu ele în parcuri, în curte, la geamul apartamentului, la terase. Uneori ne enervează că lasă mizerie și sunt gălăgioase, alteori ne bucură vizita lor.
Trăim într-o lume interconectată, se vorbește despre schimbări climatice și dispariția speciilor. E important să păstrăm planeta așa cum e, ca să ne asigurăm supraviețuirea. Cu cât excluzi mai multe specii, cu atât excluzi posibilitatea ta să reziști.
Emanuel Baltag:
„Dacă dispar 90% dintre specii, planeta își va reveni, dar noi nu vom mai reveni. Și păsările sunt importante într-un ecosistem, pentru că asigură un echilibru și relații care permit supraviețuirea”. Opresc, de exemplu, răspândirea insectelor; toate păsările din lume mănâncă vreo 400 de milioane de tone de insecte pe an.
„Ce toxine au ele avem și noi”
Pentru cercetarea din instituția de sub umbrela universității ieșene, au atras în mare parte fonduri europene, dar și guvernamentale. Unul dintre proiectele europene implică un studiu de ecotoxicologie la care participă 27 de țări.
Toate echipele analizează păsările moarte găsite și trimit rezultatele către laboratoare. Scopul e să creeze o hartă a toxinelor care va arăta cum sunt distribuite în Europa și tipurile predominante – dacă provin de la insecticide, pesticide, fabrici.
Pe baza datelor, Agenția Europeană pentru Substanțe Chimice ar trebui să interzică anumite substanțe, spune cercetătorul. „Noi trăim în același mediu cu păsările, ce toxine au ele avem și noi, mai mult sau mai puțin, în funcție de cum acumulăm.”
Identificarea virusurilor
O altă cercetare are legătură cu modul în care schimbările climatice influențează migrația păsărilor și cum se adaptează ele. Prin astfel de studii Emanuel și voluntarii vor încerca să afle și ce virusuri aduc la noi păsările călătoare din Africa. Un virus ajunge mai greu de la pasăre la om, dar este posibil.
„Dacă virusurile se transmit de la o specie la alta, capătă o plajă mai largă de mutații care le permit să se transfere și la oameni”, explică cercetătorul.
Din ce țări vin unele păsări în România
În biroul ornitologic iese în evidență harta lumii, unde-s marcate țările din care au ajuns ori au revenit păsări la noi.
Etiopia e cel mai sudic stat, au mai venit, între altele, din Israel, Turcia, Cipru, Bulgaria, Rusia, Suedia și Finlanda.
Datorită codului unic de pe inel, românii pot comunica cu specialiștii din alte țări despre călătoriile păsărilor respective.
„Pui de albastros cu brichete și capace în stomac au murit în chinuri”
În ce privește diversitatea păsărilor, România stă bine încă, recunoaște Emanuel, cel mai probabil pentru că n-am dezvoltat mult agricultura. „Dacă excluzi elementele naturale precum tufele și pâlcurile de copaci, ca să fie terenul mai ușor de arat, reduci locurile de cuibărit”, explică el.
„În plus, cu cât folosești mai multe insecticide, introduci mai multe toxine în corpul păsărilor.”
Pe lângă agricultura deseori iresponsabilă, poluarea mediului cu tot soiul de obiecte are, de asemenea, un impact negativ asupra vieții lor. „Albatroșii și pescărușii, în general speciile marine, mănâncă tot ce sticlește crezând că e pește”, precizează Emanuel. „Au fost găsiți pui de albatros cu brichete și capace care le-au blocat stomacul, au murit în chinuri”.
Ornitologii se luptă pentru conservarea mai multor specii – 16 sunt amenințate –, între ele șoimul dunărean, cea mai rară pasăre răpitoare din Europa, și pelicanul creț, rar în Europa, dar destul de comun în România.
Cea mai importantă captură, o pitulice orientală de munte
Birdwatchingul e un hobby din ce în ce mai popular în România. Oamenii se uită după păsări ca să se relaxeze și își notează ce specii au zărit. Ca să-i creadă alți pasionați din grupurile de pe internet, e musai să le fotografieze pe cele rare.
Aceste specii rare ajută instituția să atragă mai mulți voluntari, după ce află ce pasăre mai aterizează în plasele stațiunii de cercetare din Agigea. Aici se prind cam zece rarități pe sezon. În primăvara asta au găsit trei silvii mediteraneene – există doar șase observații în total acum în România – și două silvii roșcate, cu opt observații în toată țara.
Cea mai importantă captură a avut loc în septembrie 2018, când i-a surprins o pitulice orientală de munte, despre care au crezut inițial că e prima observată la noi. După o căutare în arhive, Emanuel a descoperit că la Muzeul „Grigore Antipa” din București se află un exemplar împușcat în 1972.
13.000 de inelări pe an
Unele păsări traversează mări și deșerturi ca să ajungă în alte colțuri ale lumii. Multe mor în aceste călătorii. Cele care zboară deasupra mării, dacă nu găsesc un vapor unde să poposească, își pierd viața din cauza oboselii, iar cele care ajung deasupra unui deșert, din cauza lipsei apei.
Ca să le recunoască, ornitologii le pun inelele care conțin codurile unice. În România, perioada de inelare se desfășoară între 1 martie și 1 decembrie și se inelează peste 13.000 de păsări. De obicei, recapturează de la 60 la 90, deși păsările au același traseu și se întorc de unde au plecat.
Cât sunt de inteligente?
Se orientează după miros, explică Emanuel, și recunosc de sus formele de relief, așa își dau seama în ce direcție s-o apuce. „Este complicat să măsurăm inteligența animalelor, nu doar a păsărilor”, mai spune el. Preferă să-l numească proces cognitiv, nu inteligență, specific umană.
În alte țări, spre deosebire de România, s-au făcut studii asupra păsărilor și se consideră că cele „mai inteligente” sunt niște stâncuțe din Noua Zeelandă, capabile să folosească unelte pentru a-și găsi hrană.
În cadrul unui experiment, s-au pus niște nuci într-un cilindru cu apă în care nu le încăpea ciocul, iar ele au adăugat apă ca să ridice nuca și să o ia.
Cu ce să evităm să hrănim păsările, ca să nu le omorâm
Sfatul Anei și al lui Alexandru, doi dintre voluntarii din august, ar fi să nu le hrănim cu pâine, care conține sare. Păsările, din cauză că nu transpiră, n-o pot elimina. În timp, riscă să moară din acest motiv.
Porumbeii domestici din orașe, de pildă, ciugulesc firimituri zilnic pentru că asta primesc. Semințele, merele, perele, grâul sunt de fapt alternativele sănătoase. Se pot meșteri și hrănitori din peturi de plastic pentru semințe.
Amenajarea mai multor căsuțe în parcuri e, de asemenea, importantă, din cauză că avem tot mai puțini arbori bătrâni și nu mai au unde să-și facă scorburi.
Curiozități: păsările vorbesc limbi diferite
Mai sunt câteva lucruri mai puțin cunoscute despre păsările sălbatice. Cele până într-un an se numesc juvenili, iar pui sunt doar cei care încă n-au învățat să zboare.
În România nu avem nicio specie numită „bufniță”, dar noi așa ne referim la toate răpitoarele de noapte, spune Emanuel. Buha mare, rară la noi, este, evident, cea mai mare dintre ele și preferă zonele sălbatice. E în stare să mănânce până și pisici, deci nu ne-ar plăcea să o găsim prin orașe. Cucuveaua e o pasăre răpitoare mai mică, tot cu ochi bulbucați, și sunt șanse mai mari să o întâlnim.
În plus, păsările vorbesc limbi diferite, una din România nu o să aibă aceeași tonalitate cu una din aceeași specie din Franța, ne mai învață Emanuel.