Actrița Irina Velcescu e soția lui Vlad Zamfirescu în „Secretul Fericirii”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Pe Irina Velcescu o știi cel mai probabil de pe scenele Teatrului Nottara sau Godot unde numele ei apare în lista de distribuție în spectacole precum „Mărimea contează”, „Un pic prea intim” sau „Secretul Fericirii” (varianta pentru teatru).
Iar anul acesta o vom revedea pe marile ecrane în varianța cinematografică a filmului regizat de Vlad Zamfirescu „Secretul Fericirii”, unde o interpretează pe Ana, soția lui Tom (jucat de Vlad Zamfirescu). Despre ce a însemnat acest rol pentru Irina și ce așteptări are de la un regizor, dar și cum situația politică din România o determină să se gândească ce mai caută aici, povestește Irina, într-un scurt interviu.
Irina, ce te-a determinat să devii actriță?
De când eram mică îmi doream să devin actriță. Îmi plăcea să fiu pe scenă. Îmi plăcea mirosul din teatru. N-am cochetat prea mult cu meseriile spectaculoase pentru copii (doctor, astronaut, pompier...). Știam cumva in subconștientul meu că la un moment dat drumul meu se va intersecta cu actoria. Chiar și când m-am pregătit pentru Drept, în mintea mea, era clar că voi da examen la Teatru.
Ce înseamnă, pentru tine, asumarea interioară a unui rol?
O luptă.
Cum ai făcut cunoștință cu Ana și de ce ai acceptat acest rol?
Cum să NU accepți un astfel de rol? Cum să nu te bucuri să trăiești o situație pe care nimeni nu și-ar dori-o în viața lui? Momentul ăla cheie (un moment atât de real încât pare de-a dreptul tangibil) din care viața ta știi că nu va mai fi niciodată la fel. Nu mai poate fi la fel.
Ai o scenă favorită din film?
Momentul când se dau cărțile pe față.
Care este genul tău preferat de regizor, unul care își pune tușa personală pe fiecare aspect sau unul care te lasă liberă să trăiești rolul?
Toți regizorii cu care am lucrat au fost ca niște profesori de actorie pentru mine. Am învățat mult de la toți. Da, asta aștept de la un regizor: să nu vrea să se pună în valoare pe el, ci povestea.
Cu regizorul Vlad Zamfirescu cum se lucrează?
Eu am lucrat foarte bine. Și el se încadrează în descrierea de mai sus. Nu am simțit nicio clipă că ar încerca să aducă în față spectaculosul în defavoarea poveștii.
Ce ingrediente folosești în construirea unui rol? Preponderent rațiune sau preponderent simțire?
Sunt un om rațional. Multă vreme am crezut că raționalitatea mea îmi e o piedică. Nu mai cred asta. Dimpotrivă. Am învățat să armonizez rațiunea cu simțirea. Ce reflectă personajul Ana din tine?
Fragilitatea.
Pe ce mizezi tu, ca actriță, în relația cu publicul?
Pe mine.
Cât de mult contează pentru tine părerea criticilor?
Pentru mine toate părerile contează. Mult. E o meserie în care ești tot timpul judecat, ești sub lupă. Nu e o meserie pe care să o faci doar pentru tine.
Consideri că „Secretul Fericirii” ți-a adus mai multă popularitate decât alte proiecte în care ai mai jucat?
Încă nu. Vom vedea când se lansează. J
Ai refuzat vreodată un film? Care ar fi motivele care te determină să refuzi un proiect?
Da, am refuzat. Pur și simplu mi s-a părut foarte prost. Ăsta ar fi motivul: să nu-mi placă.
Ce înseamnă interpretarea Anei pentru tine?
O bucurie.
Referitor la cariera ta, ai ajuns acolo unde ți-ai propus?
Nu-mi place să-mi propun obiective. Poate ar trebui. Nu știu. Îmi place să mă bucur de ce mi se întâmplă. Singurele lucruri pe care mi le propun sunt în legătură cu mine și evoluția mea (ca actor, ca om). E munca mea cu mine.
Ce te face fericită?
Familia mea.
Ce anume te întristează?
Situația politică de la noi. Mă întreb din ce în ce mai des ce mai caut aici.
Cine este Irina Velcescu
Irina Velcescu a debutat în „The Shape of Things” de Neil LaBute, regia: Vlad Massaci, Teatrul Act (2005), adunând ulterior roluri în numeroase proiecte: „Blues pentru un mort” de Caridad Svich, regia: Radu Grigore, la Teatrul Național I.L. Caragiale (2003). Au urmat roluri importante în producţiile „Un spectacol de teatru”, după Aureliu Manea, regia: Chris Simion, Teatrul Foarte Mic (2004); „Paparazzi” de Matei Vișniec, regia: Ovidiu Gherasim, Theatrum Mundi (2005); „subUrbia” de Eric Bogosian, regia: Aurel Palade, Teatrul de Comedie (2006); „Comedy.Show”, spectacol de improvizație, Club La Scena (2007); „Bash. O trilogie contemporană” de Neil LaBute, regia: Vlad Massaci, Teatrul Act (2008); „Niște fete” de Neil LaBute, regia: Cristi Juncu, Godot Cafe-Teatru (2009) și multe altele.
În cinema, a jucat în filme care i-au adus nominalizări la distincţii precum: Tânăra Speranță, în cadrul Premiilor Gopo (2007) şi a obţinut premiul pentru Cea mai bună actriță, la Festivalului CineMAIubit (2006), pentru filmul Vineri, în jur de 11.
Citește și
