Barbie (nu păpuşa!)

Klaus Barbie a fost unul dintre cei mai cruzi torţionari nazişti. Există – inclusiv în filmul lui Macdonald – destule mărturii că, de fapt, ceea ce făcea el în be-ciurile SS depăşea cu mult „fişa postului”: spărgea cu sadism dinţii victimelor, ucidea cu mâna lui prizonierii, ordona execuţia unor copii… Acest fir de anchetă (documentară) nu e urmărit, totuşi, în film; Macdo­nald este mult prea ocupat să de­monstreze că Barbie a fost re­cuperat de americani după terminarea războiului şi pus să lucreze pentru ei sub acoperire. A­cest aspect a fost speculat co­pios chiar de avocatul său, Jac­ques Verges, prota-gonistul altui documentar recent, „Avocatul terorii”. Verges a încercat (fără suc­ces) să mute întreaga res­pon­sabilitate pe seama răz­bo­iu­lui, a ordinelor venite de sus şi, mai apoi, a statelor „democratice” care l-au ascuns pe Bar­bie şi l-au folosit în activităţi an­titeroriste. Câte o figură feminin-pacifist-democratică din SUA apare pentru a acuza ad­ministraţia americană de atunci (din perioada Războiului rece) că a avut un criminal pe statul de plată… Absolut previzibil, nu se găseşte nici un „avocat” (gen Verges) care să spună că de vină nu era admi-nistraţia SUA, ci războiul însuşi şi filosofia (străveche) care spune că scopul scuză mijloacele.

„Duşmanul duşmanului meu” este un film care te ţine (deşi greşelile de traducere te încurcă, nu o dată, serios!), dar care nu pune degetul pe rană. Rămâi cu întrebarea: cum ar trebui să lupte o democraţie cu terorismul?

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE