FOTO EXCLUSIV / Dorian Popa, afectat de experiența în Vietnam. „Fizic m-am descurcat, psihic am fost cam terfelit”

Dorian Popa este unul dintre participanții de la show-ul „Asia Express”, de la Antena 1. Dorina Popa a participat la emisiunea respectivă alături de mama sa.

Dorian Popa, al cărui tată a încetat din viață în urmă cu ceva timp, a acordat un interviu pentru Libertatea în care a vorbit pe larg despre experiențele pe care le-a trăit la show-ul care va fi difuzat de postul de televiziune Antena 1.

Ce a însemnat pentru tine experiența  Asia Express?
Asia Express a însemnat pentru mine exact ceea ce mă așteptam să însemne: o nouă ieșire din tipar, un ,,refresh” al vieții, așa cum îmi place mie să îi spun. Astfel de aventuri te fac să înțelegi și să apreciezi mult mai mult ceea ce ai acasă.
Care au fost cele mai dificile/ periculoase  momente prin care ai trecut, atât fizic cât și psihic?
Trebuie să recunosc că din punct de vedere fizic am fost destul de bine pregătit și nu cred că a existat vreo probă care să mă pună în dificultate. Totuși, din punct de vedere psihic, am fost cam ,,terfelit”!  Știam la ce concurs m-am înscris, dar nu am făcut un calcul simplu să realizez că în fiecare zi trebuie să parcurgi aproximativ 250-300 de kilometri cu autostopul și rucsacul în spate.
Ulterior mi-am dat seama că este mult mai eficient să car eu și rucsacul mamei mele, pentru că era extrem de greu și o încetinea foarte mult. Așa că am preferat să îmi îngreunez eu situația și ea să fie mai rapidă, de aceea după primele două zile le-am luat eu pe amândouă, iar împreună cântăreau în jur de 25 de kilograme.
Cea mai grea probă, care m-a solicitat atât din punct de vedere fizic cât și psihic a fost cea în care am luptat cot la cot cu alte două echipe- Andrei Ștefănescu și Liviu Vârciu și frații Moroșanu. Eram în zona de munte a Vietnamului și trebuia să urcăm un deal, către steagul Asia Express, dar ne-am dat seama că trebuie să alergăm către el, căci conta foarte mult ordinea în care ajungeam. Din acel moment am început un maraton, în care am alergat în jur de 3 kilometri în pantă și vreo 5 kilometri în total, cu ambele bagaje în spate. Până și Liviu Vârciu mi-a spus că în momentul în care o vedea pe mama mea alergând atât de hotărâtă și-a dat seama că nu are cum să se mai oprească. Îmi amintesc clar că am ajuns rupt de oboseală la steag, acela a fost unul dintre cele mai delicate momente pentru mine. Am căzut la pământ pe trepte, pentru că efectiv nu mai puteam să rezist, chiar nu mai țin minte cum am ajuns la linia de sosire.
Cum ai reușit să te descurci cu mâncarea?
Eu am fost surpriza echipelor în ceea ce privește mâncarea, pentru că toată lumea se mira de modul în care eu făceam mereu rost de gustări. Apelam la omenia localnicilor, le spuneam că nu am mâncat, că suntem într-o competiție și cumva reușeam să mă descurc, să îmi potolesc foamea cu mici atenții . Dar asta nu înseamnă că nu mi-a fost foame, pentru că asiaticii mănâncă extrem de puțin, sunt săraci și așa sunt și obișnuiți. Când am ajuns la cina la una dintre familiile care ne-au cazat, am mâncat doi guvizi direct de pe grătar, apoi mi-am dat seama că au mai rămas doar trei pentru restul oamenilor de la masă. Mai exact, ei mănâncă în jur de cinci peștișori la o familie de șapte, opt persoane, iar eu îmi imaginam că urmează să vină peștii de pe grătar unul după altul.

Recomandări

Concluziile Corpului de Control și ale Comisiei de la Spitalul Pantelimon, unde un asistent a reclamat că 17 pacienți au murit la ATI: Acuzațiile false, pacienții tratați corect

A fost greu cu mâncarea. Noi nu suntem obișnuiți să mâncăm puțin, iar organismul nostru nu era adaptat pentru așa ceva. În fiecare dimineață pe la ora 4 ciuguleam ceva înainte să plecăm la drum, în casa oamenilor care ne cazaseră cu o seară înainte și mai aveam timp să mâncăm seara la ora 7. Mai aveam și mâncare în rucsac, pe care încercam să o păstrez, dar pentru că era foarte cald…se strica repede și nu prea ne rămânea nimic. Agitația, tremensul erau atât de mari, încât nu mă mai gândeam la foame și chiar se vedea pe noi că slăbim în fiecare zi și suntem deshidratați.  Show-ul era atât de aprig și fiecare secundă conta, așa că mâncarea nu a fost pe lista priorităților noastre, competiția a depășit foamea!

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 6
Când spui Asia Express, care sunt primele lucruri care îți trec prin minte?
Condiții extrem de aspre, sărăcie, mizerie, dificultate, milogeală, adrenalină, fluctuație de stări, dar și socializare senzațională, pentru că am avut ocazia să cunosc fel și fel de oameni în experiența asta.
Relațiile sunt mereu puse la încercare în condiții de stress și presiune. Cum v-ați înteles voi?
Mama mea m-a surprins într-un mod extrem de plăcut! Eu o știu pe ea ca fiind o femeie foarte dură, riguroasă și îmi imaginam ca acolo aceste trăsături vor căpăta alte proporții. Dar în Asia totul a fost diferit, am simțit că mă urmează, că se bazează pe mine și țin să îi mulțumesc și să îi reamintesc că o iubesc enorm!
Eu sunt mai aventuros din fire, aveam ceva experiență și m-am documentat foarte bine înainte de a pleca, de aceea cred că a luat o decizie bună în momentul în care m-a lăsat să conduc. Ne-am ciondănit, nu e un secret, dar consider că fiecare ceartă de acolo a fost constructivă atât în cadrul show-ului, cât și în ceea ce privește relația noastră de acasă. Experiența Asia Express ne-a transformat relația și am avut ocazia să realizăm împreună anumite lucruri, deoarece petreceam foarte mult timp unul cu celălalt. Nu știu câți bărbați de 30 de ani mai au ocazia să trăiască o asemenea experiență cu mamele lor și să doarmă, să trăiască alături de ele în cele mai grele condiții… Am dormit amândoi pe șapă, pe pardoseală efectiv, pe saltele, pe jos…chiar lângă gândaci.
Care sunt cele mai plăcute amintiri cu care te-ai întors de acolo?
Cele mai plăcute amintiri sunt fețele oamenilor care ne primeau în casă, după ce realizau cine suntem și ce facem în țara, în lumea lor. Localnicii erau extrem de șocați, pentru că zonele în care am mers alături de echipa Asia Express erau foarte sărace și cei de acolo nu prea aveau acces la informație. S-a întâmplat să ajungem într-o casă în care ne-a fost greu să intrăm, să le explicăm de ce avem nevoie de ajutorul lor, pentru că oamenii nu văzuseră niciodată europeni, nu erau obișnuiți cu alte tipologii de oameni, cu alte rase. Erau sperați, camera de filmat îi șoca și trecea foarte mult până când înțelegeau ceea ce se întâmplă și se asigurau că este adevărat..Unei doamne i-am arătat canalul meu de Youtube, pentru a o convinge că nu am intenții rele, că sunt persoană publică și că ceea ce spun este real.
Ce ți-a lipsit cel mai mult în perioada petrecută în Asia?
Cel mai mult îți lipsesc condițiile de trai normal: mâncare, odihnă, lipsă de stres și de nervi. După toate aceste lucruri, care sunt vitale și te fac fericit, urmează lucrurile de care ești dependent: iubită, casă, mașină, animale de companie, rutina vieții, sala de fitness și fel de fel de alte exemple. Însă în principal, asta mi-a lipsit: mâncarea, somnul și lipsa stresului, a fricii. În Asia Express am fost într-o emoție permanentă, iar atmosfera competiției nu făcea decât să accentueze asta. Din momentul în care mă trezeam, aveam 5-10 minute să mă pregătesc, iar lumina camerei de filmat era primul lucru pe care îl vedeam dimineața.
Imaginează-ți că ar trebui să convingi un prieten să vadă emisiunea. Ce i-ai spune?
Oamenii tind să fie empatici cu ideea de a mânca lucruri ciudate, așa că le-aș spune că am mâncat cele mai bizare preparate asiatice, iar capul de veveriță este doar un exemplu în acest sens. Pe restul…le veți vedea în show, începând cu 12 februarie..pe Antena 1! 
Ești concurentul care a mâncat cele mai bizare preparate?
Nu știu dacă sunt neapărat singurul, dar cu siguranță eram cel mai deschis. Mănânc absolut tot ce mi se pune pe masă, mai ales dacă sunt într-un show unde competiția este la un nivel așa de ridicat. Sunt foarte competitiv și consider că cu cât ne supunem corpul la mai multe provocări, cu cât împingem limitele mai mult…cu atât reușim să le și depășim.
Ai repeta experiența?
Cu siguranță! Chiar mâine aș pleca. Astfel de aventuri îți marchează cursul vieții și le accept mereu pentru că am o înclinație pentru genul acesta de ieșiri din tipar. Când ajung acasă și inspir aerul de aici am o împlinire extrem de mare, pentru că îmi dau seama că tot ce consideram ca fiind greu…e un fleac.

Urmărește-ne pe Google News