FOTO EXCLUSIV / Dorian Popa, afectat de experiența în Vietnam. "Fizic m-am descurcat, psihic am fost cam terfelit”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Dorian Popa pare pregătit pentru orice încercare, însă la show-ul Asia Express, de la Antena 1, a avut de furcă. Artistul a mărturisit că a fost cam "terfelit" din punct de vedere psihic.
Dorian Popa este unul dintre participanții de la show-ul "Asia Express", de la Antena 1. Dorina Popa a participat la emisiunea respectivă alături de mama sa.
Dorian Popa, al cărui tată a încetat din viață în urmă cu ceva timp, a acordat un interviu pentru Libertatea în care a vorbit pe larg despre experiențele pe care le-a trăit la show-ul care va fi difuzat de postul de televiziune Antena 1.
Ce a însemnat pentru tine experiența Asia Express?
Asia Express a însemnat pentru mine exact ceea ce mă așteptam să însemne: o nouă ieșire din tipar, un ,,refresh” al vieții, așa cum îmi place mie să îi spun. Astfel de aventuri te fac să înțelegi și să apreciezi mult mai mult ceea ce ai acasă.
Care au fost cele mai dificile/ periculoase momente prin care ai trecut, atât fizic cât și psihic?
Trebuie să recunosc că din punct de vedere fizic am fost destul de bine pregătit și nu cred că a existat vreo probă care să mă pună în dificultate. Totuși, din punct de vedere psihic, am fost cam ,,terfelit”! Știam la ce concurs m-am înscris, dar nu am făcut un calcul simplu să realizez că în fiecare zi trebuie să parcurgi aproximativ 250-300 de kilometri cu autostopul și rucsacul în spate.
Ulterior mi-am dat seama că este mult mai eficient să car eu și rucsacul mamei mele, pentru că era extrem de greu și o încetinea foarte mult. Așa că am preferat să îmi îngreunez eu situația și ea să fie mai rapidă, de aceea după primele două zile le-am luat eu pe amândouă, iar împreună cântăreau în jur de 25 de kilograme.
Cea mai grea probă, care m-a solicitat atât din punct de vedere fizic cât și psihic a fost cea în care am luptat cot la cot cu alte două echipe- Andrei Ștefănescu și Liviu Vârciu și frații Moroșanu. Eram în zona de munte a Vietnamului și trebuia să urcăm un deal, către steagul Asia Express, dar ne-am dat seama că trebuie să alergăm către el, căci conta foarte mult ordinea în care ajungeam. Din acel moment am început un maraton, în care am alergat în jur de 3 kilometri în pantă și vreo 5 kilometri în total, cu ambele bagaje în spate. Până și Liviu Vârciu mi-a spus că în momentul în care o vedea pe mama mea alergând atât de hotărâtă și-a dat seama că nu are cum să se mai oprească. Îmi amintesc clar că am ajuns rupt de oboseală la steag, acela a fost unul dintre cele mai delicate momente pentru mine. Am căzut la pământ pe trepte, pentru că efectiv nu mai puteam să rezist, chiar nu mai țin minte cum am ajuns la linia de sosire.
Cum ai reușit să te descurci cu mâncarea?
Eu am fost surpriza echipelor în ceea ce privește mâncarea, pentru că toată lumea se mira de modul în care eu făceam mereu rost de gustări. Apelam la omenia localnicilor, le spuneam că nu am mâncat, că suntem într-o competiție și cumva reușeam să mă descurc, să îmi potolesc foamea cu mici atenții . Dar asta nu înseamnă că nu mi-a fost foame, pentru că asiaticii mănâncă extrem de puțin, sunt săraci și așa sunt și obișnuiți. Când am ajuns la cina la una dintre familiile care ne-au cazat, am mâncat doi guvizi direct de pe grătar, apoi mi-am dat seama că au mai rămas doar trei pentru restul oamenilor de la masă. Mai exact, ei mănâncă în jur de cinci peștișori la o familie de șapte, opt persoane, iar eu îmi imaginam că urmează să vină peștii de pe grătar unul după altul.
A fost greu cu mâncarea. Noi nu suntem obișnuiți să mâncăm puțin, iar organismul nostru nu era adaptat pentru așa ceva. În fiecare dimineață pe la ora 4 ciuguleam ceva înainte să plecăm la drum, în casa oamenilor care ne cazaseră cu o seară înainte și mai aveam timp să mâncăm seara la ora 7. Mai aveam și mâncare în rucsac, pe care încercam să o păstrez, dar pentru că era foarte cald…se strica repede și nu prea ne rămânea nimic. Agitația, tremensul erau atât de mari, încât nu mă mai gândeam la foame și chiar se vedea pe noi că slăbim în fiecare zi și suntem deshidratați. Show-ul era atât de aprig și fiecare secundă conta, așa că mâncarea nu a fost pe lista priorităților noastre, competiția a depășit foamea!
