Cronică de film | „Focviu”, un exercițiu sadic de imaginație: dacă Superman ar fi fost diabolic?
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Cum ar fi fost dacă Superman era malefic? Asta e întrebarea pe care ne-o propune „Focviu”, un Horror care se crede îndrăzneț și ingenios, răsturnând mitul eroului la 180 de grade. Răspunsul e cât se poate de simplu: ar fi fost nasol, la fel ca „Focviu”.
Cuprins:
„Focviu” (Brightburn) e un film de groază produs de James Gunn („Gardienii Galaxiei”), care și-a încurajat rudele să scrie un scenariu promițător. Fratele Brian Gunn și vărul Mark Gunn și-au bătut joc de această poveste plină de potențial, transformându-l pe Superman într-un maniac bidimensional, lipsit de profunzime.
Brandon (Jackson Dunn) mănâncă, se joacă și merge la școală ca oricare alt copil, dar nu este ca restul. A aterizat pe Pământ într-o navă spațială, când era doar un bebeluș. Un cuplu de fermieri (Elizabeth Banks și David Denman) l-a găsit în pădure și l-a crescut ca pe propriul fiu, fericiți că problemele lor cu fertilitatea și-au găsit un răspuns din ceruri.
Ajuns la vârsta de 12 ani, Brandon începe să se schimbe. Nu pe fond hormonal, ci pentru că începe să audă voci misterioase care-i spun că e special și că îi este sortit să domine lumea. Într-adevăr, forța supraomenească, abilitatea de a zbura și laserele lansate prin ochi asta par să sugereze.
Deși copiază originile lui Superman, „Focviu” răstoarnă situația: Brandon descoperă pofte sadice ascunse adânc în sufletul lui și ajunge să-și folosească puterile în scopuri sinistre. Îmboldit de răutatea colegilor de clasă, care-l marginalizează, puștiul începe să sfarme oase după cum îi convine, zdrobind maxilare ca să închidă gurile rele. Oare mai poate fi readus pe drumul cel bun?
Anti-Superman e doar un copil răzgâiat
„Focviu” putea fi ceva memorabil, o gură de aer proaspăt în industria filmelor cu supereroi, un antonim al acestora. Din păcate, clanul Gunn s-a mulțumit să turneze un Horror generic, în care elementele fantastice sunt doar accesorii. În esență, avem de-a face cu un criminal în serie de neoprit.
Dacă te așteptai ca originea lui extraterestră sau paralelele cu benzile desenate să joace un rol important, vei fi dezamăgit. Brandon e doar un copil răzgâiat care-i elimină pe cei care nu-i fac pe plac. Chiar dacă inserezi un supraom într-un film de groază banal, tot cu un film de groază banal rămâi.
Ritmul e alt mare minus. Totul se derulează pe repede-înainte, hiperactiv, fără strop de răbdare pentru dezvoltarea personajelor sau pentru asamblarea unui univers plauzibil. Brandon face trecerea de la copil inocent la ucigaș sadic în timp record, lăsând impresia că scenariștii se grăbeau să ajungă mai repede la părțile sângeroase, fără să le pese de drumul până acolo.
Nu așa vorbesc oamenii...
Dialogul parcă a fost scris de oameni care nu ies vreodată din casă, care au uitat complet cum decurg interacțiunile umane și cum sună o conversație naturală. Aproape toate personajele vorbesc ca niște roboți, fără pic de subtilitate, livrând mecanic informația care trebuie livrată.
„Nu, domn’ profesor de sport, nu vreau să-l ajut pe Brandon să se ridice de la pământ, pentru că e un pervers. L-am găsit azi-noapte în dormitorul meu, ascuns după perdea” – cam așa sună replicile.
Cioburi în ochi
Suntem scârbiți și de câteva momente de brutalitate excesivă, în care personajul principal își face adversarii să sufere cumplit înainte de a le livra lovitura de grație. Teoretic, clipele astea ar trebui să accentueze sadismul ucigașului; practic, ele sunt doar accidente.
Îți dau un exemplu. O femeie își extrage un ciob din ochi, după ce i-au bubuit niște neoane deasupra capului. Dar becurile au pocnit din cauza prezenței lui Brandon în încăpere, din cauza energiei copleșitoare pe care el o emană, nu pentru că și-ar fi propus să mutileze victima. Da, planul era s-o ucidă, dar ciobul a nimerit în ochi din pur ghinion.
E violență gratuită, care nu îmbogățește cu nimic povestea și nu transmite nimic relevant. Cadre exagerate de genul ăsta i-au asigurat eticheta „Interzis minorilor”, ceea ce-i dă o aură ispititoare pentru spectatori. „Ooo, înseamnă că ne arată tot, necenzurat!”. Strategie de marketing.
Să-i recunoaștem puținele merite
Elizabeth Banks și David Denman joacă excelent rolurile de părinți ai unui monstru. Orbită de iubirea maternă, ea refuză să accepte faptul că propriul fiu e un ucigaș cu sânge rece, în timp ce el pune indiciile cap la cap cu luciditate și înfruntă adevărul. Amândoi redau perfect zbuciumul care-i sugrumă treptat, în ciuda replicilor artificiale care le sunt atribuite.
Imaginea e alt departament unde „Focviu” strălucește. Estetica îți păcălește creierul în a crede că procesează ceva de calitate, pe alocuri epic, dar ambalajul lucios îmbracă un produs putred. Degeaba sclipesc în beznă ochii roșii ai protagonsitului și degeaba îi flutură simbolic capa, dacă el e un personaj de carton pe care nu-l înțelegem.
Tensiunea e și ea construită cum trebuie, mai ales în momentele în care băiatul se pregătește să atace pe cineva care i-a greșit. Îl căutăm cu privirea prin toate umbrele de pe ecran, neștiind de unde o să-și facă apariția sau cum are de gând să-și pedepsească ținta.
90 minute irosite din viața spectatorului
Pe scurt, „Focviu” e o pierdere de timp. Conceptul interesant e tratat în cel mai clișeic mod posibil, rezumându-se la o înșiruire de crime comise de un dement forțos.
Actorii talentați și cinematografia spectaculoasă pălesc în fața dialogului rigid, ritmului zorit, sângelui vărsat aiurea și lipsei de creativitate.
„Focviu” (Brightburn) apare pe DVD și Blu-ray pe 20 august. Dacă apreciezi valoarea banului, te sfătuiesc să-ți cheltui salariul pe orice altceva.
Nota: 4/10
