Cronică de film | „Joker”, un clasic instantaneu. Joaquin Phoenix își așteaptă Oscarul
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Unul dintre cele mai așteptate filme ale anului, „Joker” a câștigat luna trecută Leul de Aur la Festivalul de Film de la Veneția, marele premiu al galei. Acum a ajuns și în cinematografele românești, deci putem plonja cu toții în mintea tulbure a acestui personaj legendar.
Cuprins:
În regia talentatului Todd Phillips (trilogia „Marea Mahmureală”, „Sorocul”, „Tipii cu Arme”), Prințul-clovn al Crimei părăsește scena filmelor cu supereroi și pășește într-un univers mai întunecat și mai plauzibil.
Veșnic anexat lui Batman, în postura de inamic și antonim absolut al Cavalerului Negru, Joker acaparează de data asta lumina reflectoarelor. Îl cunoaștem drept Arthur Fleck (Joaquin Phoenix), un lup singuratic care trăiește la limita subzistenței.
Crescut cu convingerea că rolul lui pe Pământ e să răspândească bucurie, bărbatul țintește la o carieră de comediant. Nu-i va fi deloc ușor, având în vedere că suferă de râs patologic (o boală reală, căreia savanții îi spun afect pseudobulbar). Practic, bietul Arthur izbucnește în crize de râs atunci când e emoționat, speriat sau trist.
Comedia și tragedia, una și aceeași
Îți dai seama cât de ușor poate fi batjocorit de cei din jur și cât de greu îi va fi să spună bancuri la microfon, dacă se tăvălește pe jos de râs înainte să ajungă la poantă. Viața nu a fost blândă cu Arthur până acum, dar tragedia lui abia începe. Sau, din contră, o fi viața lui o comedie? Nici el nu știe.
Cert e că nevoia de a ieși din sărăcie și dorința de a ieși din anonimat îi vor testa limitele, forțându-l să interacționeze cu alții și să se prefacă sănătos mintal. Dacă nu reușește, simte că va pica într-un hău din care nu există întoarcere.
Un acrobat al emoțiilor
Joaquin Phoenix merită statuie pentru felul în care-l ilustrează pe Arthur, o prestație demnă de Oscar. Găsește echilibrul perfect între extravaganță și subtilitate, de multe ori contopindu-le spectaculos. Râde și plânge în același timp, emanând o suferință chinuitoare prin zâmbete largi. Privirea melancolică și gura întinsă până la urechi redau perfect contrastul dintre ce simte personajul și ce exteriorizează – poli opuși pe spectrul emoțional.
La fel de grăitoare e discrepanța dintre trupul lui scheletic și mișcările vesele de dans în care se contorsionează. Phoenix face echilibristică pe granița fină dintre comedie și tragedie, cu o abilitate năucitoare.
Publicul înlemnește
Deși acțiunea e plasată în anii ’80, „Joker” poate fi interpretat ca o critică la adresa societății moderne, în care violența face rating (sau aduce trafic), iar empatia e doar un cuvânt din dicționar. Când omenirea își pierde omenia, se nasc monștri.
Joker e rănit fizic și psihic de oameni de rând, de celebrități, de instituții publice. E călcat în picioare din toate direcțiile, iar contraatacul e inevitabil.
Gemem la fiecare șut pe care-l ia în coaste și oftăm cu fiecare lacrimă pe care-o varsă. Ne punem în pielea lui și tânjim după răzbunare, dar înghețăm în momentul în care Joker chiar răbufnește. Oricât de îndreptățit ar fi să riposteze, situația degenerează grav, iar noi încremenim între satisfacție și oroare.
Urmează două-trei momente de brutalitate cumplită, iar câțiva spectatori încep să facă jogging înspre ieșire. Violența nu-i gratuită, dar e într-adevăr cutremurătoare. Nu e un film pentru copii, chiar dacă personajul titular se trage din benzile desenate.
Nu te lăsa păcălit de titlu!
Dacă-ți iei bilet sperând să te urci într-un carusel de scene de acțiune, te avertizez: nu vei primi asta. Povestea nu gravitează în jurul unui Joker consacrat, care să facă ravagii prin orașul Gotham, ci ne poartă lin pe drumul lui Arthur Fleck către colaps mintal. El nu-și asumă identitatea clovnului criminal decât după ce creierul îi devine piure. „Arthur” ar fi fost un titlu mai potrivit, dar câți ar fi mers să-l vadă atunci?
„Joker” pare copilul dintre „Șoferul de Taxi” și „Regele Comediei”, ambele fiind capodopere marca Martin Scorsese. Protagonistul și atmosfera par moștenite de la primul, dar narativ seamănă cu al doilea. Totuși, hibridul crește frumos și dezvoltă o personalitate puternică, o identitate proprie.
O sabie cu două tăișuri
Paradoxal, singurul lucru pe care i-l pot reproșa filmului e tocmai faptul că există, că spulberă astfel tot misterul din jurul lui Joker. Mare parte din farmecul personajului provenea tocmai din trecutul lui enigmatic, mai ales în interpretarea regretatului Heath Ledger.
Întreba constant „Vrei să știi cum m-am ales cu cicatricile astea?” și de fiecare dată spunea câte o poveste diferită. N-aveam habar cum ajunsese în halul ăla - poate că nici el nu-și mai amintea -, iar asta îl făcea să pară cu atât mai dement.
Acum am rămas fără semne de întrebare, dar am câștigat o poveste captivantă, sufocantă, imposibil de uitat. Simt că deja și-a gravat titlul în cultura populară, cu litere aurii - un clasic instantaneu!
La finalul vizionării, îmi venea să aplaud mai tare decât o fac românii la aterizarea avionului. M-am abținut, știind că sunetul palmelor mele nu va ajunge la urechile lui Joaquin Phoenix sau la ale lui Todd Phillips, dar merită un standing ovation.
Poate că vei aplauda tu pe 4 octombrie, când „Joker” se internează în cinematografele românești, la secția „De văzut neapărat”.
Nota: 9,5/10
