REPORTAJ | Călătorie în Delta Dunării, locul în care pandemia nu a însemnat mai nimic. Izolați dintotdeauna, oamenii abia așteaptă puținii turiști
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
În zona Deltei nu au fost înregistrate cazuri de COVID-19, o explicație fiind și faptul că aici distanțarea socială face parte din viața de zi cu zi a localnicilor. Oamenii trăiesc izolați de când se știu și doar câteva luni pe an au parte de turiști, iar aceia nu sunt nici ei în număr mare. Imediat după ridicarea restricțiilor, Libertatea a călătorit de la Maliuc la Mila 23, zone cunoscute pentru sălbăticia lor.
Cuprins:
Oricât ar fi de negre vremurile, Delta Dunării rămâne neclintită în frumusețea ei. Odată trecuți de Tulcea, pășim pe un alt tărâm. Un colț rămas mult în urma timpurilor, într-un sens bun, atins pe ici, pe colo de civilizație, doar cât să nu dispară farmecul inegalabil al naturii sălbatice.
Am trecut cu bacul la Nufărul, localitate aflată la câțiva kilometri de Tulcea. Așteptarea nu e grea, cel mult o jumătate de oră. Bacul este o improvizație care arată cât de ingenioși sunt oamenii cand trebuie să câștige o pâine. E de fapt o platformă simplă, legată cu o frânghie de o barcă ce o împinge. Ne uimește când citim că duce peste 60 de tone. "Improvizația" își face treaba de minune și traversăm brațul Sfântul Gheorghe cât ai clipi. Unde mai pui că e chilipir.
„23 de lei, doi oameni și mașina!”, ne răspunde prompt barcagiul.
Mai străbatem preț de 25 de minute un drum de țară, prăfuit și cu hârtoape, până la Partizani. Coroanele copacilor se unesc într-un culoar verde, iar albinele înconjoară mașina și ne urmăresc tot drumul, așa că suntem nevoiți să mergem cu geamurile închise. La Partizani, ne întâmpină barca pensiunii unde vom poposi pentru două nopți.
Ajungem la Maliuc, pe celălalt mal față de localitate, undeva pe înserat.
„E mai bine aici decât în Vama Veche!”, ne asigură gazda. „Aici soarele și răsare și apune în apă.”
Gustăm pentru prima dată borșul de Deltă, icrele de știucă și somnul la grătar, cu mujdei. Cine spune că nu-i place peștele nu a fost în Deltă.
Se lasă seara și, odată cu ea, amuțesc motoarele bărcilor care se plimbă neîntrerupt până la ultima rază de lumină. Ascultăm, în sfârșit, natura - trilurile păsărilor de noapte și sunetele ca un plâns ale șacalilor.
A doua zi în Deltă. Plimbare pe canalele sălbatice și popas la Mila 23
A doua zi, la ora 7, suntem în picioare. În Deltă, liniștea și răcoarea te fac să dormi neîntors, așa că suntem odihniți și gata de prima călătorie pe canalele sălbatice ale Deltei. La cinci minute după ce mergem pe brațul Sulina, cotim la stânga și intrăm în Delta adevărată.
Cât vezi cu ochii, stuf, papură, nuferi galbeni și albi, cormorani, pelicani, egrete și lebede. Nu ne scapă nimic din fauna și flora care au făcut celebră Delta în lumea întreagă.
După câteva zeci de minute pe canalele înguste, ni se așterne în față, imposibil de cuprins dintr-o privire, Lacul Fortuna sau Furtuna, unul dintre cele mai mari ale Deltei.
„Aici sunt niște furtuni cumplite, de aia i se și spune așa!”, ne explică ghidul, în timp ce înaintăm spre mijlocul apei.
Pare că cerul și apa se contopesc. Suprafața lacului e atât de limpede încât vedem plantele din adâncuri, iar văzduhul răsună de țipătul păsărilor. Aici sunt colonii mari de păsări sălbatice.
După o oră și jumătate de hoinărit pe canale, cu o barcă leneșă, numai bună să nu strice liniștea păsărilor, ajungem la Mila 23. E un sat pescăresc transformat într-o mini stațiune. Toate casele și porțile sunt vopsite în culorile Deltei - alb și albastru.
E ora prânzului, iar câteva terase primesc turiștii înfometați. Un localnic ne face o primire călduroasă.
„Doamne ajută!”, ne strigă omul așezat la o masă, ridicând o sticlă de apă plată în aer, în semn de noroc.
A treia zi de vacanță în Deltă: plimbare în Pădurea Letea și prânz lipovenesc
A treia zi este și cea mai spectaculoasă. Pentru că avem un drum mai lung de făcut, până la Pădurea Letea, ghidul ne înghesuie pe toți într-o barcă mică, dar de viteză. Așa facem cam o oră și jumătate până acolo, altfel vreo trei.
Pornim în trombă spre destinație, pe muzică folk, preferata lui nea Paraschiv, cel care ne-a fost gazdă de la bun început.
Vedem din nou canale cu nuferi, papură și stuf, stoluri de rațe și lebede, o egretă mare întinzându-și gâtul ca și cum ar vrea să se dezmorțească și salcii plângătoare.
Mergem pe cursul Dunării vechi, unde geamandurile de la 1800 și ceva amintesc de vechea rută a navelor comerciale.
Nici nu ne dăm seama când apar primele indicatoare spre Pădurea Letea și aflăm că mai avem de călătorit 10 minute. Ajungem mai repede decât am fi crezut și ne dăm seama de popularitatea locului după zarva de la mal. Foarte multe bărci trase pe dreapta și grupuri - grupuri de turiști.
Imediat cum ne dăm jos din barcă, ne întâmpină un ghid. Aveam să aflăm mai târziu că are 18 ani și se pregătește intens pentru bacalaureat. Asta când nu plimbă turiștii.
Safari în Pădurea Letea, cu un ARO furgonetă sau cu o căruță
Înainte de a vedea caii sălbatici și dunele de nisip, facem cunoștință cu tăunii - un fel de muște uriașe, care se adună acolo unde sunt multe vite și cai și care par însetate după sângele turiștilor. Ne fugăresc neobosit și ne dau târcoale, dar scăpăm teferi.
„Cel mult vă înțeapă un pic. Doare, dar nu e niciun pericol!”, ne liniștește nea Paraschiv.
Zona din jurul Pădurii Letea este acoperită în cea mai mare parte de nisip, lăsat în urmă ca amintire de marea ce s-a retras acum mii de ani. Vegetația seamănă cu cea deșertică.
După o călătorie pe un drum denivelat, plină de hârtoape și zduncinături menite să facă din călătorie una de neuitat, vedem primul pâlc de cai sălbatici.
Nu ne apropiem foarte mult. Numărul mare de turiști nu ar face decât să-i sperie, așa că filmăm de la distanță și mergem mai departe spre dunele de nisip.
Ca să ajungem la ele, trecem prin Pădurea Letea. Zona e împrejmuită cu gard și trebuie să plătești o taxă modică de 5 lei ca să poți intra. Drumul prin pădure nu durează nici 10 minute, iar dincolo de coroanele copacilor zărim nisipul de un alb orbitor ce se întinde cât vezi cu ochii. Ca să protejeze rezervația, turiștii sunt rugați să nu înainteze prea mult, prin nisip, așa că privim de pe margine.
Când ieșim din pădure, ghidul nostru, un puști de 18 ani ce așteaptă cu înfrigurare bacalaureatul, ne povestește despre cum au decurs lucrurile în Deltă în cele câteva luni de izolare din cauza pandemiei.
„La noi totul a fost ca și înainte, nimic schimbat. Noi suntem izolați oricum, fiecare își face munca. E mai greu la oraș că nu mai merg oamenii la lucru. Doar de lipsa turiștilor am suferit. Dacă nu era pandemia, începeau să vină de prin aprilie.”
Încheiem excursia după mai bine de o oră cu o masă lipovenească, acasă la localnici. Aici ciorba nu se mănâncă așa cum eram obișnuiți. Mai întâi guști peștele și apoi sorbi din zeama în care a fost fiert. La felul doi primim vreo trei soiuri de pește, pe alese, mujdei și mămăligă. Iar la final, ca și cum am mai fi putut respira după așa masă, gazda ne așterne sub nas niște plăcinte aburinde. Totul stropit cu vin roșu de casă.
Excursia costă 25 de lei, iar masa 50 de lei de persoană. Achităm nota de plată, mulțumiți pe deplin de ospitalitatea oamenilor.
Maliuc, localitate prosperă în trecut, acum în paragină
Nu ne întoarcem la pensiune înainte să vizităm și localitatea în care stăm practic, doar că pe celălalt mal. Este un sat frumos, liniștit, plin de verdeață și flori, dar trist în același timp.
Atmosfera e animată de barul unui localnic care iubește Dunărea. Are două cărți despre Maliuc expuse în local și harta Dunării cu toate modificările pe care le-a suferit de-a lungul timpului.
Ne spune povestea inginerului Charles Hartley, cel supranumit „ Părintele Dunării”. El a propus o soluție pentru ca navele să parcurgă mai ușor și mai repede drumul.
„Soluția găsită de el a făcut să exportăm mai mult grâu și mai repede. Se zice că în Anglia, prețul pâinii a scăzut cu 60%, odată ce grâul nostru din Bărăgan a ajuns acolo”, ne povestește localnicul, în timp ce ne descifrează harta.
Odată ce părăsim barul, Maliuc se dovedește a fi o comoară uitată, rămasă undeva în urma timpurilor.
Pe de-o parte, liniștea adâncă, ulițele neasfaltate, casele vechi fac din localitate una autentică. Pe de alta, nu putem să nu observăm ruinele fostului centru de cercetare, ale taberei școlare, câteva blocuri date uitării, semn că satul e aproape părăsit.
„Mai sunt 200 de locuitori. Mulți au plecat, pentru că nu mai e Piscicola aici, fac doar agricultură”, ne lămurește nea Paraschiv.
Lăsăm în urmă micul sat și trecem Dunărea ca să încheiem călătoria cu un storceag - ciorbă albă de pește - și o saramură de crap.
