Ce sunt moaștele și care este semnificația lor. Scurt istoric al moaștelor
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Mulți se întreabă ce sunt moaștele și care este explicația care stă în spatele venerării lor de atât de mulți credincioși. Istoria moaștelor datează de mii de ani și acestea au o semnificație aparte pentru creștini.
Ce sunt moaștele
Moaștele sunt rămășițele fizice ale unui sfânt, precum și alte obiecte care au fost „sfințite” prin atingerea acelui sfânt.
Cuvântul românesc moaște provine din cuvântul slavon mošti - pronunțat: moști - și se folosește mai ales în limbajul religios, doar la plural.
Cuvântul moaște este sinonim cu relicvă, la plural relicve, care este un împrumut din francezul relique, la plural reliques, „rămășițe”. Acesta, la rândul său, provine din limba latină: reliquiae, care înseamnă „rămășițe”, „resturi”.
Termenul de moaşte se referă – în primul rând – la rămăşiţele trupeşti, adică, de cele mai multe ori, la oseminte. Într-un sens mai larg, acest termen - „Reliquie” - poate fi extins şi asupra resturilor de veşmânt, alte textile sau alte obiecte de uz.
Scurt istoric al moaștelor
Venerarea moaștelor sfinților se găsește încă din istoria timpurie a Bisericii. O scrisoare scrisă de credincioșii Bisericii din Smirna, în anul 156, oferă o relatare despre moartea Sfântului Policarp, episcopul lor, care a fost ars pe rug. Scrisoarea spune: „Am luat oasele, care sunt mai prețioase decât pietrele prețioase și mai fine decât aurul rafinat, și le-am așezat într-un loc potrivit, unde Domnul ne va permite să ne adunăm împreună, după cum putem, cu bucurie și să sărbătorim ziua de naștere a martiriului său”.
În esență, moaștele – oasele și alte rămășițe ale Sfântului Policarp – au fost îngropate, iar mormântul în sine era „relicvarul”.
Alte relatări atestă că credincioșii au vizitat locurile de înmormântare ale sfinților și au avut loc minuni. Mai mult, așa putem să vedem și dezvoltarea „zilelor de sărbătoare” care marchează moartea sfântului, celebrarea Liturghiei la locul de înmormântare și o venerare a rămășițelor.
După legalizarea Bisericii în anul 313, mormintele sfinților au fost deschise și moaștele propriu-zise au fost venerate de credincioși. Un os sau o altă parte a corpului a fost plasată într-o relicvar – o cutie, medalion și mai târziu o cutie de sticlă – pentru venerare. Această practică a crescut în special în Biserica Răsăriteană, în timp ce practica de a atinge pânza de rămășițele sfântului era mai comună în Occident. În Evul Mediu, folosirea raclei era comună în întreaga Biserică.
În Evul Mediu, scoaterea moaștelor din morminte și plasarea lor în relicve a fost un fenomen în creștere.
Contestarea moaștelor
În timp însă, au apărut și falsurile. Sfântul Augustin (d. 430) a denunțat impostorii care s-au îmbrăcat în călugări vânzând moaște false ale sfinților. Papa Sfântul Grigorie (d. 604) a interzis vânzarea de relicve și vandalizarea mormintelor. Dar cum falsurile au continuat, a existat un curent ce contesta aceste moaște.
În general, creștinismul protestant consideră folosirea moaștelor ar fi o formă de superstiție de aceeași natură ca și invocarea sfinților, anume o recădere în idolatrie și păgânism.
Ca răspuns, Consiliul de la Trent (1563) a apărat venerarea moaștelor și locurilor de înmormântare a asfinților. De atunci, Biserica a luat măsuri stricte pentru a asigura păstrarea și venerarea corespunzătoare a moaștelor. Mai mult, orice relicvă de astăzi ar avea o documentație adecvată care să ateste autenticitatea ei.
Ce semnificație au moaștele
Folosirea moaștelor are o anumită bază, deși limitată, în Sfânta Scriptură. Într-unul dintre citate se arată că Profetul Elisei a ridicat mantia lui Ilie, după ce acesta a fost ridicat la cer într-un vârtej. Cu ea, Elisei a lovit apa Iordanului, care apoi s-a despărțit ca să poată trece. Într-un alt pasaj din Sfânta Scriptură se arată că unii oameni au îngropat în grabă un mort în mormântul lui Elisei, „dar când omul a intrat în contact cu oasele lui Elisei, a revenit la viață și s-a ridicat în picioare”. În Faptele Apostolilor se arată că: „Între timp, Dumnezeu a făcut minuni extraordinare în mâinile lui Pavel. Când pe bolnavi erau aplicate batiste sau cârpe care i-au atins pielea, bolile lor erau vindecate și duhurile rele se îndepărtau de ei” (Faptele Apostolilor 19:11-12).
Astfel, ar fi apărut credința că miracolele erau legate de aceste „moaște” și nu pentru că ar exista o putere magică în ele, dar pentru că, așa cum lucrarea lui Dumnezeu a fost făcută prin viețile acestor oameni sfinți, la fel lucrarea Lui a continuat după moartea lor. La fel, așa cum oamenii au fost atrași mai aproape de Dumnezeu prin viețile acestor oameni sfinți, tot așa (chiar dacă prin rămășițele lor) i-au inspirat pe alții să se apropie de El chiar și după moartea lor. Această perspectivă oferă Bisericii Catolice înțelegerea moaștelor.
Biserica Ortodoxă consideră importantă închinarea la moaşte deoarece acestea reprezintă, pe lângă încărcătura spirituală foarte puternică, şi un omagiu adus martirilor care au luptat pentru propovăduirea dreptei credinţe.
Descoperă și cine a fost Sfânta Parascheva. Istoria moaștelor Sfintei Parascheva.
De ce nu sunt moaștele idoli
În ortodoxism, În Decalogul pe care Dumnezeu i l-a dictat lui Moise, cea de-a doua Poruncă „Să nu-ţi faci chip cioplit”, a iscat o dispută care a dăinuit de secole în ceea ce priveşte sfintele moaşte. Cu toate acestea, moaștele nu sunt considerate ”chip cioplit”.
Biserica creștină, deopotrivă ortodoxă și catolică, s-a străduit să păstreze folosirea moaștelor. În Scrisoarea sa către Riparius, Sfântul Ieronim (m. 420) a scris în apărarea moaștelor: „Nu ne închinăm, nu adorăm, de teamă să nu ne închinăm mai degrabă făpturii decât înaintea Creatorului, ci cinstim moaștele martirilor pentru a-L adora mai bine pe Acela ai cărui martiri sunt”.
