Istoria săpunului
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Săpunul este ieftin și omniprezent; este un produs de consum care se găsește în fiecare gospodărie din țară. Cu toate acestea, puțini oameni cunosc istoria fabricării săpunului, produsul pe care ne bazăm cu toții pentru a ne curăța pielea.
Cuprins:
Când a fost inventat săpunul?
Înregistrările arată că egiptenii antici făceau baie în mod regulat. Papirusul Ebers, un document medical din jurul anului 1500 î.Hr., descrie combinarea uleiurilor animale și vegetale cu săruri alcaline pentru a forma un material asemănător săpunului, folosit pentru tratarea bolilor de piele, precum și pentru spălare.
Multe alte civilizații antice au folosit, de asemenea, forme timpurii de săpun. Săpunul și-a primit numele de la o veche legendă romană despre Muntele Sapo. Ploaia ar fi spălat muntele amestecându-se cu grăsime animală și cenușă, rezultând un amestec de argilă care se pare că ușura curățarea.
Până în secolul al VII-lea, fabricarea săpunului era o artă consacrată în Italia, Spania și Franța. Aceste țări au fost centrele timpurii ale fabricării săpunului datorită aprovizionării rapide cu ingrediente sursă, cum ar fi uleiul de măsline.
Dar după căderea Romei în 467 d.Hr., obiceiurile de îmbăiere au scăzut în mare parte din Europa, ceea ce a dus la condiții insalubre în Evul Mediu. Necurățenia din acea perioadă a contribuit puternic la apariția bolilor, inclusiv a Morții Negre (ciumă), care a avut loc în secolul al XIV-lea.
Cu toate acestea, au existat zone ale lumii medievale în care curățenia personală a rămas importantă.
Băile zilnice erau un obicei comun în Japonia în timpul Evului Mediu în Europa. Iar în Islanda, piscinele încălzite cu apă de la izvoarele termale erau locuri de întâlnire populare în serile de sâmbătă.
Fabricarea săpunului
Englezii au început să fabrice săpun în secolul al XII-lea. Fabricarea comercială a săpunului a început în coloniile americane în anul 1600, dar a fost timp de mulți ani mai degrabă o corvoadă casnică decât o profesie.
Abia în secolul al XVII-lea, curățenia și scăldatul au început să revină la modă în mare parte din Europa, în special în zonele mai bogate.
Până în secolul al XIX-lea, săpunul a fost puternic taxat ca un produs de lux în mai multe țări. Atunci când taxa a fost eliminată, săpunul a devenit disponibil pentru majoritatea oamenilor, iar standardele de curățenie în toate societățile s-au îmbunătățit.
Un pas important către fabricarea săpunului pe scară largă a avut loc în 1791, când un chimist francez, Nicholas Leblanc, a brevetat un procedeu de fabricare a sodei din sare comună.
Soda se obține din cenușă și poate fi combinată cu grăsime pentru a forma săpun. Această descoperire a făcut ca fabricarea săpunului să devină una dintre industriile cu cea mai rapidă creștere din America până în 1850, alături de alte progrese și de dezvoltarea energiei pentru funcționarea fabricilor.
Chimia fabricării săpunului a rămas în esență aceeași până în 1916. În timpul Primului Război Mondial și din nou în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a existat o penurie de grăsimi și uleiuri animale și vegetale care erau folosite la fabricarea săpunului. Chimiștii au fost nevoiți să folosească în schimb alte materii prime, care au fost "sintetizate" în substanțe chimice cu proprietăți similare. Aceștia sunt ceea ce se numește astăzi "detergenți".
Astăzi, majoritatea lucrurilor pe care le numim "săpun" sunt de fapt detergenți. A devenit atât de obișnuit să numim detergenții "săpun", încât majoritatea oamenilor ar fi confuzi dacă ați cere un "detergent lichid pentru mâini" la cumpărături.
Istoria săpunului
Vechii mesopotamieni au fost primii care au produs un fel de săpun prin fierberea acizilor grași - cum ar fi grăsimea topită de la o vacă, oaie sau capră sacrificată - împreună cu apă și un alcalin precum leșia, o substanță caustică derivată din cenușa de lemn. Rezultatul a fost o pastă unsuroasă și urât mirositoare care îndepărta murdăria.
O mențiune timpurie a săpunului apare în cartea "Naturalis Historia" a savantului roman Pliniu cel Bătrân, din anul 77 d.Hr. El a descris săpunul ca fiind o pomadă făcută din seu - de obicei derivat din grăsime de vită - și cenușă pe care galii, în special bărbații, o aplicau pe părul lor pentru a-i da "o nuanță roșiatică".
Oamenii antici foloseau aceste săpunuri timpurii pentru a curăța fibrele de lână sau de bumbac înainte de a le țese în pânză, mai degrabă decât pentru igiena umană. Nici măcar grecii și romanii, care au fost pionierii apei curente și ai băilor publice, nu foloseau săpunul pentru a-și curăța corpul.
În schimb, bărbații și femeile se scufundau în băi de apă și apoi își ungeau corpul cu uleiuri de măsline parfumate. Ei foloseau o racletă de metal sau de trestie, numită strigil, pentru a îndepărta orice rest de ulei sau murdărie.
În Evul Mediu, noile săpunuri pe bază de ulei vegetal, care erau lăudate pentru blândețea și puritatea lor și miroseau bine, au început să fie folosite ca articole de lux de către clasele cele mai privilegiate din Europa. Primul dintre acestea, săpunul de Alep, un săpun verde, pe bază de ulei de măsline, infuzat cu ulei de laur aromat, a fost produs în Siria și adus în Europa de către cruciații și comercianții creștini.
Au urmat în curând versiuni franceze, italiene, spaniole și, în cele din urmă, englezești. Dintre acestea, Jabon de Castilla, sau săpunul Castiliei, numit după regiunea din centrul Spaniei în care a fost produs, a fost cel mai cunoscut.
Săpunul alb, pe bază de ulei de măsline, a fost un produs de toaletă extrem de popular printre membrii familiilor regale europene. Săpunul de Castilia a devenit un termen generic pentru orice săpun dur de acest tip.
Colonizarea coloniilor americane a coincis cu o epocă (anii 1500-1700) în care majoritatea europenilor, privilegiați sau săraci, se îndepărtaseră de îmbăierea regulată de teama că apa răspândește de fapt boli. Coloniștii foloseau săpunul în primul rând pentru curățenia domestică, iar fabricarea săpunului făcea parte din rutina domestică sezonieră supravegheată de femei.
După cum descria o femeie din Connecticut în 1775, femeile depozitau grăsimea de la măcelărie, grăsimea de la gătit și cenușa de lemn pe parcursul lunilor de iarnă. Primăvara, făceau leșie din cenușă și apoi o fierbeau împreună cu grăsimea și untura într-un cazan uriaș. Astfel se obținea un săpun moale pe care femeile îl foloseau pentru a spăla schimburile de in pe care coloniștii le purtau ca lenjerie de corp.
În noua națiune, înființarea unor fabrici de săpun, precum Colgate din New York, fondată în 1807, sau Procter & Gamble din Cincinnati, fondată în 1837, a crescut amploarea producției de săpun, dar nu a făcut prea multe pentru a modifica ingredientele sau utilizarea acestuia. Oamenii din clasa de mijloc au reluat băile cu apă, dar încă se fereau de săpun.
Fabricarea săpunului a rămas o extensie a comerțului cu seu, care era strâns legată de fabricarea lumânărilor. Săpunul în sine era destinat spălării rufelor. La prima fabrică P&G, muncitorii foloseau cazane mari pentru a fierbe grăsimea colectată de la case, hoteluri și măcelării pentru a face lumânările și săpunul pe care le vindeau.
De la curățarea obiectelor la curățarea corpurilor
Războiul Civil a fost un moment de cotitură. Mulțumită reformatorilor care au promovat spălarea regulată cu apă și săpun ca măsură sanitară pentru a ajuta efortul de război al Uniunii, baia pentru igiena personală a prins contur. Cererea de săpunuri de toaletă ieftine a crescut dramatic în rândul maselor.
Companiile au început să dezvolte și să comercializeze o varietate de produse noi pentru consumatori. În 1879, P&G a introdus săpunul Ivory, unul dintre primele săpunuri de toaletă parfumate din SUA.
B.J. Johnson Soap Company din Milwaukee a urmat cu propriul săpun Palmolive, pe bază de ulei de palmier și ulei de măsline, în 1898. Acesta a fost cel mai bine vândut săpun din lume la începutul anilor 1900.
Săpunul modern
De asemenea, chimia săpunului a început să se schimbe, deschizând calea pentru era modernă. La P&G, zeci de ani de experimente de laborator cu ulei de cocos și de palmier importat, iar apoi cu ulei de semințe de bumbac produs în țară, au dus la descoperirea grăsimilor hidrogenate în 1909.
Aceste grăsimi solide, de origine vegetală, au revoluționat săpunul, făcând ca fabricarea acestuia să fie mai puțin dependentă de subprodusele de origine animală.
Deficitul de grăsimi și uleiuri pentru săpun în timpul Primului și celui de-al Doilea Război Mondial a dus, de asemenea, la descoperirea detergenților sintetici ca înlocuitor "superior" pentru săpunurile de rufe, detergenții de uz casnic și șampoanele pe bază de grăsimi.
Săpunurile fabricate în prezent în comerț sunt produse foarte specializate, fabricate în laborator.
Grăsimile animale sintetizate, uleiurile și bazele pe bază de plante sunt combinate cu aditivi chimici, inclusiv hidratanți, balsamuri, agenți de spumare, culori și parfumuri, pentru a face săpunurile mai atrăgătoare pentru simțuri.
Dar acestea nu pot masca pe deplin ingredientele sale, în mare parte murdare, inclusiv conținutul pe bază de petrol al gelurilor de duș.
Sursa foto: 123rf.com
Citeşte şi despre istoria toaletei - cine a inventat toaleta cu apă!
