10 ani de Starea Nației

Îl urmăresc pe Dragoș Pătraru pentru că nu e o vedetă, ci o echipă. Și asta se vede.

Îmi place echipa de la Starea Nației pentru că nu sunt partizani și nu fac favoruri, nici măcar cauzelor în care ei cred, atunci când în câmpul acestora se comit erori.

Spiritul de echipă și echidistanța (posibilă, nu geometrică) sunt două lucruri de bun-simț. Ele țin de baza meseriei și a democrației. Dar niciodată nu au fost de la sine înțelese și nici astăzi nu pică din cer. E de muncit pentru ele. În general, Starea Nației are această nuanță: relatează efortul și-l respectă. 

S-au împărțit între prea multe formate, ubicuitatea nu ajută ziariștii, iar uneori exagerează în reacții. Dar, chiar când critică, Pătraru o face referindu-se predominant la fapte, nu la persoane. 

Trăim vremuri când avem impresia că ce ni se întâmplă e desprins de acțiunile și responsabilitățile noastre, că alții sunt mereu de vină. „Nația” ne arată că, în fond, suntem răspunzători pentru felul în care trăim.

Puține emisiuni TV și online luminează latura umană a noastră, chiar și buclucurile, cu un firesc „de pe vremuri”. E ca atunci când televiziunea avea reputația unei cutii de dincolo de ferestrele albăstrite, un obiect magic, în jurul căreia ne adunam ca să fim împreună. 

E important să continuați să faceți ceea ce faceți. Dar nu „trebuie”, nu sunteți obligați. Oamenii trebuie să știe că nu e ușor și că, uneori, e chiar un privilegiu efortul ca o echipă să continue să facă atâta vreme ceea ce face.

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE