Anul unor mari despărțiri și România neschimbată 

Pe fond, aceeași lume de combinații, învârteli, descurcăreli, ciupeli, lașități zgomotoase, trăncăneală fără sens, alba-neagra cu principii. Aceeași lume strâmbă. Asta nu se schimbă. A trecut ea și Revoluția și avem blugi, banane și libertatea de circulație, și libertatea de a înjura pe oricine pe TikTok (ceea ce e drăguț), dar și mafioți care-și strâmbă nasul la cameră, dar, de fapt, strâmbă e coloana. Și la putere tot Securistanul și Sinecuristanul (trăiască iubitele noastre coafeze!), normal.

Cine va mai fi pe aici prin 2079 va avea posibilitatea să-mi dea încă o dată dreptate (am puterea să recunosc: n-am greșit!). Chiar dacă între timp se vor fi prăbușit blocurile făcute în comunism și se vor fi întors urmașii dacilor liberi în copaci, cine știe? Mă rog, nu vor mai fi copaci, dar pădurea – neclintită și dânsa.

Totul va rămâne cum a fost și holograma lui Busu va continua să prezinte rubrica meteo. Vine decembrie, rămâne copilul Singur Acasă și rămâne bucureșteanul ambuteiat pe Valea Prahovei, la Comarnic, se merge la distracție, frumos, ura!

Doar pentru că nu am constituția necesară unei credințe religioase, asta nu înseamnă că nu cred în nimic. Cred în multe: în omenie, în solidaritate, în empatie, în generozitate.

Bine, fie, dacă aceste valori sunt confiscate de stânga politică (deși eu nu cred că se găsesc doar la stânga), atunci sunt de stânga și eu, ca Albert Camus.

Cred în decență și în moderație, în bun-simț și în rațiune, în logică și în demnitate umană. N-am găsit foarte mulți oameni în trecerea timpului de care să îmi leg speranțele, de fapt, am găsit foarte puțini, îi număr pe degetele de la o mână.

Cât despre obiecții, doar la Don Quijote nu pot prezenta obiecții, un adevăr fundamental, care ne-a rămas de la clasici: oamenii, dacă sunt oameni, nu pot avea obiecții la Don Quijote, cu atât mai mult cu cât Cavalerul este o ficțiune foarte adevărată.

Toți pierdem, și pierdem multe, în trecerea timpului, oameni importanți pentru noi și pentru alții, personalități publice.

În aprilie, cea mai crudă dintre luni, cum știu toți poeții, ne-au părăsit Papa Francisc Întâiul și Mario Vargas Llosa, scriitorul.

Am fost la Roma la moartea Papei și i-am vizitat mormântul stând la niște cozi nu infernale, nici divine, ci profund omenești.

Copilărind în Republica Socialistă România, așadar, fiind obligat la umilința cozilor încă de la șase ani pentru un coltuc de pâine (nu, mulțumesc, eu n-am ce să regret din național-ceaușism, a fost sinistru), am ocolit întotdeauna cozile.

Dar la intrarea în Basilica Santa Maria Maggiore am stat la coadă cu măicuțe din America de Sud, care cântau, ridicau imn de slavă lui Iisus, ba chiar schițau pași de dans, care l-ar fi făcut să surâdă pe răposatul Papă.

De la Llosa am învățat atât de multe, încât metafora finală a vieții sale, cu cenușa împărțită între două continente, m-a lăsat într-o binecuvântată tăcere, mut de admirație.

Am continuat toți să pierdem oameni care ne-au impresionat, care ne-au marcat, care nu ne-au lăsat indiferenți.

În toamna aceasta l-am pierdut și pe Emeric Ienei, care a fost un model de calm aristocratic într-o lume de strigătură, populată prea des de derbedei, bișnițari analfabeți, oameni fără căpătâi, căpătuiți românește.

Da, au murit mulți oameni mari și foarte mari și anul care stă să se încheie. Și nu, nu am ce să mai scriu despre Iliescu. Nu am puterea zeului de a ierta totul și nici măcar puterea omenească de a uita orice…

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE