Scriu din Sicilia. Poate cel mai bun loc din lume în care să te tragi la umbră, pe o bancă, să privești dansul vântului cu hainele puse veșnic la uscat. Îmi place să trăiesc lângă chioșcuri de ziare. În Sicilia mai există.
Cumpăr „Internazionale”. Pe copertă e o întrebare dintr-un articol din „The Guardian” scris de Arwa Mahdawi: „Ce veți spune când vă vor întreba cum ați putut permite genocidul din Gaza?”.
În lume sunt multe războaie, nu există doar invazia din Ucraina, războiul colonial al lui Putin care va sfârși prin a îngropa Rusia.
Orientul Mijlociu înoată de ani buni în sânge și întrebarea asta e legitimă, rezistă, trebuie adresată.
Mă uit cine cumpără o revistă care are puterea acestei întrebări. Oamenii trec indiferenți mai departe, se feresc de soare, mănâncă înghețată, se gândesc la ale lor. E vorba că iar va erupe Etna.
Sentimentul insuportabil că lumea deja s-a sfârșit de când războaiele au reînceput, mai violent, mai barbar, mai atroce.
Că tot progresul adus de revoluția tehnologică nu face decât să ne întoarcă mai adânc în trib, să ne însingureze și să ne smintească.
S-a normalizat discursul despre frumusețea războiului (!) și a operațiunilor militare. S-a normalizat discursul despre violența împotriva femeilor (acei frați proxeneți din Marea Britanie au jucat un rol decisiv). S-a normalizat discursul despre o lume descompusă din nou, izolată în ură și frică. Deși avem nevoie să fim împreună pentru a rămâne oameni.
Fără sfârșit e suferința în Gaza, fără sfârșit a fost suferința în Israel în acel 7 octombrie 2023, nesfârșită e suferința în Ucraina, nesfârșită e suferința atâtor state africane sfâșiate de războaie civile.
Suntem invadați de crime și de orori și ne-am pierdut capacitatea de a răspunde firesc, uman, cu empatie, cu solidaritate, cu claritate, cu fermitate și cu busola morală intactă.
Despre pace vorbesc astăzi mai mult agresorii, în Statele Unite ale Americii președinte a ajuns un individ sever provocat cognitiv, agitpropul postbolșevic seamănă peste tot semințele răului.
Oamenii sunt tot mai singuri și mai frustrați, mai nefericiți și mai confuzi și mare dreptate avea, la urma urmelor, acel clasic: o grădină și o bibliotecă sunt tot ce poți spera mai mult în viața asta.
În rest, lumea cu războaiele ei, cu crimele ei odioase, cu nefericirea ei, cu urletele ei, cu disperarea ei. Și soarele care continua să răsară și să ardă, să ardă, să ardă. În Sicilia e vară de multă vreme, poate dintotdeauna.
Ce învață oamenii din istorie? Mă uit la lume și mă simt cuprins de deznădejde, un cuvânt slav: întotdeauna prea puțin, de prea multe ori nimic.