Ascult și plâng. Ascult
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Fiecare redacție își asumă deciziile editoriale. Uneori discuțiile interne sunt dure, ascuțite, lasă urme. Ce faci? E bine sau e rău? Servește interesului public sau ajunge să servească alte interese. Cine profită și cine suferă?
Uneori, un material de presă este ca o armă încărcată. Ce faci? O lași la îndemâna oricărui idiot? Nu prea ai încotro. Sigur, ți-ai dori să nu se întâmple, ai vrea ca nimeni să nu apese pe trăgaci, dar…
După ce l-au convins pe președintele american să aloce fonduri, oameni și timp pentru construirea bombei atomice, după ce aceasta a fost folosită împotriva Japoniei și a dus la terminarea intempestivă a celui de-al Doilea Război Mondial, fizicienii s-au speriat. Robert Oppenheimer, șeful laboratorului din Los Alamos, cita din Bhagavad Gita: “Acum sunt prefăcut în Moarte, distrugătorul lumilor”. Dureros, dar, câteodată, al naibii de necesar.
Păstrând toate proporțiile, văzându-ne lungul și latul nasurilor, așa se întâmplă, din când în când, și cu materialele de presă. Știi că publicarea unui material poate face rău, dar cântărești și decizi să mergi până la capăt pentru binele pe care îl poate face.
Ce poate exista bine în publicarea înregistrărilor convorbirilor dintre Alexandra și 112? Știi de la început că vreun politician cretin se va urca pe valul de revoltă și va face surf. Știi. Ți-l imaginezi din start pe Stelian Ion sau pe un altul ca el bălind electoral la catafalc, dar asta oricum nu poți evita. O faci nu pentru el și pentru toți nemernicii asemeni, ci pentru ceilalți, care trebuie să știe. Chiar trebuie.
Sunt momente în care responsabilitatea e atât de grea, atât de apăsătoare încât nu poți să ți-o asumi singur, că nu poți duce atât de mult în cârcă. Împărtășești. Suntem ziariști, nu Iisuși. Nu judecăm, dar nici nu ne asumăm păcatele întregii lumi, întru absolvire. Stăm lângă mormanul de pietre și încercăm să vă convingem să nu aruncați. Nici primii, nici la mijloc, nici ultimii. Dar nu vă putem împiedica. Sunteți pe cont propriu.
Se face un an, zilele astea, de când am fost pus la zid, lapidat, eviscerat, tăvălit prin smoală și ars în efigie din cauza unui articol. Deconspirasem un monstru, povestind un episod dureros. Dar absolut necesar pentru a cunoaște resorturile ascunse ale unui om care, la un moment dat, vă va fi conducător.
Sunt, așadar, ultimul plauzibil care să condamne publicarea înregistrărilor. Sigur, am ezitările mele. Dacă acel copil încă trăiește?
Cutremurătoarele înregistrări ale discuțiilor dintre victimele atentatelor din 11 septembrie ne-au dat lumea peste cap. Nu mai suntem la fel, de atunci. Dar oamenii ăia erau morți, cu certitudine, în momentul în care înregistrările au devenit publice. Și, în plus, trebuia să știm.
Și acum trebuie să știm. Tot. Oricât de greu ne-ar fi. Ce facem cu informația? Fiecare după posibilități, după educație…
Eu?
Eu ascult. Și plâng. După care ascult din nou.
