Cazul Alexandrei este 9/11-ele României. Teroriștii sunt de 30 de ani tot mai mulți
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Editorialistul Răzvan Prepeliță trece în revistă vocile unor tragedii care vor rămâne în istorie.
*
Șoferul mașinii, care mă transferă la aeroport, începe să povestească de experiența fiului său, care nu a reușit la partid: "...a fost și bodyguard, a lucrat și ca șofer de dubă, acum a intrat și în politică, dar au alții pile mai mari. Eu nu îl știu decât pe..., da', să vedem că am vorbit cu altcineva, poate îl promovează și pe el... "
Nu am nervi să-i răspund. Fac pe prostul, oricum nu-i nimic de zis. Ne oprim, din nou. Coloana înaintează cu viteza melcului, am făcut de la Predeal la Bușteni, exact cât știți și voi, de 30 de ani.
*
Azi, oasele Alexandrei de abia se mai disting în cenușă. Dar vocea ei încă se aude și probabil se va auzi multă vreme de acum în România. Calmul ei, într-o asemenea situație, l-am mai auzit, cândva, într-o convorbire telefonică, în care ea îl asigura pe el că e bine, că îi e dor de el și că îl iubește enorm. El nu a răspuns, era la sală, robotul a înregistrat convorbirea.
Apoi, după cinci minute, avionul, în care se afla ea, s-a izbit de Turnurile Gemene. După atâția ani de la tragedia ce a marcat lumea, vizitatorii muzeului din New York lăcrimează și acum, ascultând înregistrarea. Pentru că nu e drept. Noi când vom mai plânge pentru Alexandra, câți ne vom mai aminti?
Drama Alexandrei merită un muzeu. Cu vocea ei pe fundal, cu moacele polițailor incompetenți pe pereți, cu ridicatul din umeri al întregului sistem, cu numerele 112 scrijelite pe ușa wc-ului și cu tabelul legilor pe care parlamentarii ce se bat pentru drepturile infractorilor, le-au pus cu sula în coastele României.
Femeia din avion a crezut până în ultima clipă în teroriștii care comunicau la microfon, că totul va fi bine. Alexandra a crezut până în ultima clipă în această formă de terorism mioritică: indolența.
Ostaticii acestui terorism, suntem noi, sunt toți românii care se trezesc dimineața cu gândul să pună osul la treabă, și nu axați doar pe ideea să 'dea cu jula' .
Povestea Alexandrei, despre care unii, pun pariu, au și obosit să o tot asculte - pentru că așa suntem noi românii, obosim când ne deranjează și uităm repede orice nu are legătură cu mațul gros ori propriii puradei - e povestea care ar trebui să traseze un hotar. Că dincolo de muncă și meritocrație e cazanul în care ne vom arde singuri ca națiune.
Oricât am da-o la întors, există o Românie care nu înțelege, care nu vrea să priceapă, sau mai bine zis, se face că nu pricepe, că e timpul să se miște lucrurile. Există o Românie avidă de a întinde mâna, de a crede că i se cuvine totul fără sudoare, e România aia pe care o doare în cot dacă nu-i iese și ei ceva din combinație, e România aia uitată și lăsată de izbeliște dinadins, e România needucată și întreținută cu povești cu securiști, bazaconii mult mai ușor de analizat și de 'halit' decât orice carte, ziar sau studiu individual, bazaconii numai bune de uns fudulia.
E România care i-a închis telefonul în nas Alexandrei, căci era ocupată cu incompetența, cu ce zice Șefu', cu furtul de diplome, cu dezumanizarea, cu pomenile electorale, cu îndoirea cu apă a dezinfectanților din spitale, cu furtul la asfaltări, cu Belina și pescuitul, cu chemat minerii, cu tărăgănarea cazului Colectiv, cu băgatul în față, cu baronii locali, cu Gala Bute, cu flota și cu termopanele, cu mătușa Tamara cu cine a fost și cine nu a fost într-o sufragerie, cu furtul Taromului și a CFR-ului, cu prezența scăzută la vot, practic, e România care zi de zi, de la '89 încoace, a făcut un singur lucru: a redus speranța de salvare a Alexandrei, până la zero. Până la merge și așa.
Noi, toți, va trebui să răspundem, de azi, la 112, prin modul în care vom împinge lucrurile. Să ne implicăm, să nu mai lăsăm să treacă încă 30 se ani și doar să constatăm la final, oasele carbonizate ale unei națiuni eșuate.
*
Deschid ochii. Șoferul nu mai zice nimic de magnifica cariera politică a fiului. Fumează o țigară electronică și butonează ceva pe telefon. Apoi, dintr-o dată, face o manevră bruscă, iese din coloană, taie linia continuă și accelerând, depășește vreo 10 mașini. După ce revine la loc, băgând-se cu japca între mașinile ce claxonează, se uită șmecherește în retrovizoare, căutând aprobarea mea. Cum nu vine, decide el să se felicite și exclamă mândru: "Păi ce p... mea!".
