Ce înseamnă să fii bărbat. De la Zidane la Federer și Nadal

Nu am cea mai bună memorie vizuală, dar sunt momente din sport pe care le pot vedea oricând, nepixelat, derulate de proiectorul minții. Închid ochii și sunt acolo. 

Usain Bolt, zâmbind la poză, în timp ce își învinge detașat adversarii, ca și când cursa în care a fost era cel mai ușor lucru din lume. 

Dudek versus Shevchenko la finalul celui mai frumos meci de fotbal pe care l-am văzut în viața mea: finala Champions League de la Istanbul, 2005.

Maradona, încălzindu-se pe ritmul piesei Live is life – cu șireturile descheiate, cum altfel? – înaintea semifinalei Cupei UEFA din 1989. Moment pe care nu aveam cum să-l trăiesc direct, dar a cărui înregistrare m-a făcut mereu să zâmbesc. Chiar și când vestea morții lui a zguduit câteva secunde certitudinea că e nemuritor. 

Prietenia de dincolo de rivalitate

E o colecție de imagini clare la care adaug cel mult una pe an, fără vreun plan și de cele mai multe ori impredictibil, însă 2022 mi-a dat-o pe cea mai frumoasă dintre ele. E imaginea cu Roger Federer și Rafa Nadal plângând și ținându-se de mână, la ultimul meci din cariera elvețianului. 

Îmi confirmă clișeul că o imagine face cât o mie de cuvinte. 

Este fotografia care te înmoaie fără să fie nevoie să-ți placă tenisul. Pentru că transcende dincolo de sport și vorbește celei mai umane părți din noi. 

Recomandări

Ultimul infractor român „refugiat” în Italia, după o condamnare simbolică. Juristul Irinel Caius Iliescu și-a terorizat iubita până când femeia s-a aruncat de la etajul 15

Rivalitatea dintre Federer și Nadal a devenit una dintre cele mai mari din sport, dar a fost, de la început, dublată de un respect profund și de o prietenie reală. E un lucru rar întâlnit, mai ales în zilele noastre, fie că vorbim de sportul profesionist sau de orice alt domeniu în care capitalismul pune concurența pe primul plan. 

Cei doi au împreună 42 de titluri individuale de Grand Slam (Federer-20, Nadal-22). Felul în care s-au provocat mereu unul pe celălalt, împingându-se să fie mai buni, a definit o eră de aur a tenisului masculin. A dus jocul la noi înălțimi.

Dar respectul reciproc și camaraderia au strălucit chiar mai mult, de pe vremea când adolescentul Nadal pătrundea pe scena ATP în 2004, în plin apogeu al lui Federer – parcă pentru a ne aminti că gigantul elvețian era totuși un om. 

Când povestea s-a încheiat vineri, cu meciul din Laver Cup, în care au făcut echipă, din nou elementul uman a contat cel mai mult. Competiția a continuat și nu a mers bine pentru echipa celor doi.  

Recomandări

Conform ultimului recensământ, Parlamentul României ar trebui să aibă cu 66 de aleși mai puțin. Câți deputați și senatori ar pierde Bucureștiul

Retragerile marilor sportivi emoționează oricum, pentru că vin cu nostalgia retrăirii celor mai bune momente ale carierei acestora și pentru că ne amintesc că timpul trece și îmbătrânim și noi, alături de sportivii cu care am crescut sau pe care i-am văzut crescând. Dar rareori sunt atât de copleșitoare, pentru că vin la pachet cu lacrimile celui mai mare rival ale sportivului din lumina reflectoarelor. 

Vineri, lumea a văzut doi campioni plângând, dar a văzut și doi bărbați de 41 și 36 de ani plângând și ținându-se de mână. Acel moment simplu, dar dureros de puternic, e de pus în ramă și pentru că ne sfărâmă toate stereotipurile despre cum trebuie să arate masculinitatea sau despre cum emoțiile trebuie ținute în frâu în public. 

„Boys dont cry” („Băieții nu plâng”) nu e doar o piesă de la The Cure, e și o vorbă pe care am auzit-o în copilărie repetată fiecărui băiețel care plângea. Băieții sunt învățați să-și reprime emoțiile, lucru care, în cel mai bun caz, duce la probleme de comunicare, iar în cel mai rău caz determină explozii de violență.

Dumnezeu era imperfect

Cam în aceeași perioadă când Nadal își croia drumul spre podiumul tenisului internațional, Zinedine Zidane era spre finalul carierei de jucător. 

Recomandări

Revoluția inteligenței artificiale începe să dea rateuri. The Economist: Nu va oferi profiturile uriașe estimate

Dacă Federer a fost eleganța supremă în tenis, Zidane a fost grația din fotbal. Zidane dansa pur și simplu conducând balonul unde avea nevoie. 

În 2005, când s-a întors la națională, așa a primit Thierry Henry vestea:  

„În Franța, toată lumea a realizat că Dumnezeu există și că e din nou în naționala Franței. Dumnezeu s-a întors, nu mai e mare lucru de adăugat”. 

Dar Zidane era un Dumnezeu imperfect. Și în colecția de imagini din sport pe care le pot recrea ușor e una pe care aș prefera să o pot uita. E ultimul meci al lui Zidane ca jucător, finala Cupei Mondiale din 2006, și primește cartonaș roșu, după ce l-a lovit cu capul în piept pe Marco Materazzi. 

Franța pierde meciul, iar Zidane își încheie cariera spectaculoasă cu privirea în pământ, rușinat. E nedrept. Mulți oameni fără nicio legătură cu fotbalul știu momentul, iar unii dintre ei îl reduc la acel moment. 

E la fel de axiomatic că Zidane a fost un artist al fotbalului, așa cum a fost Federer în tenis. Momentul în care a avut judecata întunecată nu șterge asta. 

Sigur că fotbalul a fost mereu mai agresiv decât tenisul (din perspectiva contactului între adversari cel puțin) și poate că uneori nu controlăm cum scriem finalul unui capitol. Dar sunt 16 ani și o distanță lungă între momentul dezamăgitor de violent al lui Zidane și blândețea acelui ținut de mână dintre Federer și Nadal – oglindit de alt gest mai subtil, tot de vineri, când Nole își așază mâinile pe umerii elvețianului, ca să-l consoleze. 

După finala CM 2006, Zidane spunea, într-un interviu pentru presa franceză: „Vreau să cer iertare tuturor copiilor care s-au uitat la meci. Nu am nicio scuză. Vreau să fiu deschis și sincer în privința asta. Îmi cer scuze, dar nu regret comportamentul meu, deoarece regretul ar însemna că a avut dreptate să spună ceea ce a spus.” 

Tot el zicea: „Sunt bărbat și unele cuvinte sunt mai greu de auzit decât acțiuni. Aș fi preferat să fiu doborât decât să aud asta.”

La patru ani după finala CM din 2006, fostul căpitan al Franței spunea că ar prefera să moară înainte să-i ceară scuze lui Materazzi, despre care susținea că l-a provocat insultându-i mama.

16 ani de-atunci, atacul lui Zidane asupra italianului rămâne cel mai cunoscut fault din fotbal, o pată neagră pentru finalul carierei sale, subiect de meme în cultura pop, dar și un moment pe care o parte din iubitorii fotbalului, una tot mai mică, îl justifică prin atitudini din categoria: „Boys will be boys” („așa fac bărbații”, „a fost provocat”, „a apărat-o pe mama lui”).

16 ani de-atunci, să fii bărbat, în sport, poate însemna multe, inclusiv să alini, să susții, să plângi în public, ținându-ți de mână adversarul. Și asta e absolut minunat. 

foto: Hepta

Urmărește-ne pe Google News