Cinci perspective ale bărbaților români față de armată și război

Totuși, dacă aceste „valuri” vor fi capabile să scoată populația vestică a Europei, mai cu seamă pe tineri, din psihoza pacifistă indusă de elitele globaliste, rupte de realitate, și dacă guvernele vor lua în serios subiectul Apărării (2% contribuție la bugetul NATO), rezultatele acestor declarații vor fi pozitive. Pentru Europa. Pentru România. 

Pentru România, chestiunea Apărării se reduce la aceeași trăncăneală obositoare: Armata stă foarte bine în sondajele care măsoară încrederea poporului în instituțiile statului. Dar pensiile militarilor care sunt „nesimțite”? Dar vârsta de pensionare? Și de aici pornește poliloghia tipic românească.

Pentru bărbații români sunt câteva poziții reprezentative față de Armată, față de război. Fiecare român care a făcut armata are destule amintiri și recunoaște, într-un fel sau altul, aceste poziții. Pentru că stagiul militar nu a fost un sejur într-o stațiune balneoclimaterică și nici o drumeție pe munte. Armata îi învață pe bărbații înrolați să elimine inamicul. Să ucidă. Armata este grea, al dracului de grea, este pentru bărbați, în primul rând. 

Prima perspectivă

De câte ori se îmbată și îmi telefonează, prietenul meu din vestul țării se laudă că, dacă rușii ar veni peste noi, va alerga la comisariat, va sta la coadă și se va înrola în războiul de apărare a țării. „Abia aștept să pun mâna pe mitralieră și să trag…!”. I-am atras atenția că este posibil să nu fie coadă la comisariat și să pună mâna pe armă mai repede decât și-ar închipui. La vârsta sa: 61 de ani. La statutul său: pensionar cu stagiu complet de cotizare. Dar prietenul meu nu mă aude. Important este că va lupta. Dacă vin rușii, după ce se va trezi din beție. Pentru că a făcut armata la grăniceri, înainte de 89, și știe ce înseamnă să stai de strajă la hotarele patriei. 

Recomandări

Planul de atac al Israelului împotriva Iranului. Cele cinci scenarii luate în calcul

După acest angajament energic și pe măsură ce starea sa bahică avansează, prietenul meu din vest constată solemn: „Rușii sunt buni”. Apoi, mă roagă cu o voce amară ca berea: „Citește-mi ceva din Cehov sau Tolstoi!”. Pot eu să refuz un luptător? În zilele în care-i treaz, mi se plânge că-l doare spatele, capul și burta, că are amețeli, că are probleme cu prostata, se simte slăbit. Îi sugerez să-și facă analizele medicale. Până la următoarea beție, când va pune mâna pe armă…  

A doua perspectivă

La câteva zile după invazia rușilor în Ucraina, prietenul meu din estul țării mi-a mărturisit impacientat că l-a trimis pe fii-su la medic ca să-și scoată un certificat de inapt pentru armată. „Are platfus, săracul!”. Adică, până la vârsta de 24 de ani, nu-i găsise acest defect. Tocmai când Putin a atacat Ucraina, i-a găsit odraslei un platfus. Prietenul meu din est se frământa cu voce tare că băiatul încă nu-i executase ordinul, tot amâna, „mâine-poimâine ne atacă rușii și copilului puțin îi pasă, mie îmi pasă!”. În următoarea lună, m-a tot bătut la cap, plângându-mi-se că fii-su nu-l ascultă, este indolent, se nenorocește pe viață… Mai că îmi venea să-l iau cu forța pe tânăr și să-l duc sub escortă la medic, ca să-i confirme platfusul. Mi-am amintit că prietenul meu făcuse stagiul militar la Termen Redus, dar mai bine de jumătate din perioadă a petrecut-o în spital, fiind bolnav închipuit. După mai multe luni, când a văzut cum stă treaba cu războiul din Ucraina, prietenul meu din est s-a decis să adune o rezervă consistentă de conserve (peste 50) și alimente de bază, pentru că până să dea rușii peste noi, dăduse inflația. Nu l-am întrebat nici până azi dacă a mâncat conservele. 

Recomandări

Analiză. Ce spun specialiștii despre sondajele online folosite în precampanie: „Instrumente de manipulare a populației”

A treia poziție

La începutul anilor 2000, am avut un coleg de redacție, tânăr, fâșneț, care vorbea mult și repede despre orice, dar nu se pricepea la nimic. Nici să scrie. La revista financiar-economică la care lucram, el ținea rubrica auto, adică scria articole despre automobile, deși nu avea carnet de conducere. Încercase multe facultăți numai pentru a fi înscris pe undeva, astfel încât să nu fie luat în armată. Aceste amânări ni le flutura celor mai în vârstă, cu armata făcută, adică el era deșteptul, pentru că se fofilase, iar noi, ăștia cu armata făcută înainte de 89, eram fraierii. Cunoaștem aroganța dobitoacă a tinerilor față de bătrânii care, chipuri, ar fi spălați pe creier. Aroganță de doi bani. 

Aroganța asta a durat până într-o zi, când a intrat în redacție un militar cu gradul de fruntaș și a întrebat de colegul nostru. Tânărul s-a ridicat de la birou cu o mutră palidă, iar fruntașul, vă salut cu respect!, i-a înmânat ordinul de încorporare. Colegul a pus mâna pe telefon și a început să plângă: „Mămico, au venit să mă ia în armată! De ce? De ce n-a vorbit tata?”. După câteva minute de reproșuri, văicăreli și oftaturi, tânărul s-a aruncat într-un taxi ca să ajungă cât mai repede la o facultate și să-și scoată o adeverință de student. Colegii i-au oferit militarului o ceafă de porc cu cartofi prăjiți, de la cantină, și o sticlă de vodcă. Am râs ținându-ne cu mâinile de burtă, fiecare imitându-l pe fugar: „Mămico, au venit să mă ia în armată!”. În fapt, cineva din redacție a avut ideea de a-i face o farsă și altcineva a aranjat sus, cu un colonel, ca să-l trimită pe fruntaș cu un ordin fals de încorporare. Nu era 1 aprilie, dar ne-am distrat bine. Într-un târziu, o colegă mai miloasă l-a sunat și l-a întors de pe drum: păcăleală, dragă! Omul n-a făcut armata. 

Recomandări

Raport CSAT: Spioni ruși au încercat să se infiltreze printre refugiații ucraineni. Ce a urmărit spionajul Moscovei în România

În prezent, este angajat la TVR, moderează la TVR Info niște talk-show-uri și își dă cu părerea, foarte sigur pe el, despre inflație, geopolitică, războaie, istorie, vorbește despre orice, la fel ca mai toți impostorii care își dau cu părerea în prime time. 

Poziția a patra (personală)

Într-o după-amiază toridă a lunii iunie 1982, mă aflam pe o Vedetă Purtătoare de Rachete (VPR), ancorată în largul Mării Negre, în dreptul stațiunii Olimp. Nava, o „bărcuță” legănată agale de valuri, executa o misiune de pază a frontierei maritime a României. Era un VPR pe care Marina Militară Română îl primise de la Marina (prietenă) Sovietică, navă pe care rușii o scoseseră din acțiune încă din anii 60. Atmosfera era foarte plăcută: soldații făceau plajă pe punte și se uitau prin binoclu la fetele de pe plaja Olimp, maiștrii militari dădeau la pește (guvizi) și ofițerii picoteau prin cabine (nu era aer condiționat).

La un moment dat, a sunat alarma pe navă, sirena urlând că suntem atacați. Știam că este o alarmă de exercițiu, ordonată de comandantul navei, un maior. Asta însemna ca, într-un timp foarte scurt, marinarii să fie pe pozițiile lor de luptă, gata de ordin pentru lansarea simulată a celor patru torpile, iar cele două tunuri de calibru mic să simuleze trageri împotriva avioanelor inamice. Abia după 25 de minute, a cronometrat maiorul, echipajul a fost gata de luptă. O catastrofă! Imediat, a ordonat adunarea în careu pe punte. După ce militarii au luat poziția de drepți, pe loc repaus!, maiorul, foarte nervos, m-a întrebat frontal:

– Soldat TR Barbu, în câte minute ajung bombardierele americane din Turcia pe cerul patriei noastre? 

Și acum mă întreb de ce oare tocmai pe mine m-a întrebat maiorul. Pentru că purtam ochelari și aveam o mutră de intelectual care știe cât timp le trebuie americanilor ca să ajungă din Turcia până pe cerul stațiunii Olimp? Am răspuns fără ezitare, ca un expert militar din actualele studiouri Antena 3 CNN: 

– Permiteți să raportez: douăsprezece minute, să trăiți!

– Exact, douăsprezece!, a explodat ofițerul.

Răspunsesem la plesneală, cum se spune, dar n-am avut curiozitatea apoi să verific și nici acum n-am chef să verific pe Google. Maiorul a strigat: 

– Vedeți! Ne-a trebuit jumătate de oră ca să tragem. Jumătate de oră! Unde se află acum bombardierele americane? Unde, soldatule TR?, s-a uitat din nou la mine, soldatul ochelarist, intelectualul.

– Permiteți să raportez: deasupra Timișoarei, am răspuns curajos, dar tot la plesneală.

– Exact! m-a aprobat comandantul. Cine-i apără pe români, soldaților? Cine-i apără? 

N-a venit niciun răspuns de la soldați. Deși știam cu toții că rușii, „frații noștri”, ne apără de „imperialiștii americani”. Dar rușii erau departe de apele stațiunii Olimp, în acel iunie al anului 1982. Maiorul a ordonat o nouă alarmă de exercițiu, iar au am primit la finalul stagiului pe VPR calificativul FB. 

Ultima poziție

După aproape 40 de ani de la răbufnirea comandatului de VPR, „Cine-i apără pe români?”, interogația rămâne de actualitate. Dar răspunsul este altul și toți românii îl știu: NATO. N-are rost să ne pregătim de război: stăm la crâșmă și ne uităm la talk-show-urile de la televiziuni. Are cine să ne apere. 

Foto ilustrativ: 123rf

Urmărește-ne pe Google News