Zâmbetul bunicuței
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Zilele trecute am văzut un grup de tineri suporteri ai unei echipe de fotbal scandând „Iliescu astăzi moare, zi de sărbătoare”. E o fărâmă relevantă din violența ignoranței care ne bântuie spațiul public.
Ura pentru Iliescu spune multe despre cât de razna am luat-o, despre cât de puțin înțelegem din istoria noastră din ultimul secol sau, mai precis, despre cât de distorsionat o vedem. Unii au impresia că au descifrat în zâmbetul de „bunicuță” o formă de diabolic. Zâmbetul ăla e însă o mare enigmă, Iliescu a fost un personaj sub vremi, foarte greu de descifrat. Greu de descifrat și pentru sine. Iliescu a venit pe ecranele televizoarelor în haine ponosite de activist comunist și a demarat neo-capitalismul românesc așa cum îl vedem azi.
Iliescu e contradicția însăși a revoluției de la ’89. Cei care îl urăsc îl acuză că le-a distrus democrația liberală, dar el e printre fondatorii ei. E acuzat că a blocat capitalismul, dar el a creat o primă clasă de capitaliști autohtoni. Cei care îl iubesc sau l-au iubit au făcut-o pentru că l-au văzut ca pe un om al poporului, dar totuși el e patronul capitalismului sălbatic de anii ’90. E urât și iubit din cele mai greșite motive, cum foarte bine a demonstrat antropologul Florin Poenaru în probabil cel mai bun text scris până acum despre acest om politic: „Autobiografia lui Ion Iliescu”, în cartea sa, „Locuri comune”.
Iliescu a fost, în vârful carierei sale politice, un final, nu un început. Era liderul unei țări care jubila victorios după ce-și omorâse dictatorul de Crăciun, dar care era o parte din blocul comunist învins în ceea ce s-a chemat Războiul Rece. Și, ca orice învins, un preț trebuia plătit, o demantelare până la ultimele șuruburi ale unei societăți în care lucrurile fuseseră așezate altfel. Iliescu a patronat și autopsierea societății comuniste, și proiectarea unui nou corp din părțile dezmembrate și privatizate.
Zâmbetul bunicuței avea și ceva din cruzimea euforică a adulților pe care îi vedeam, copil fiind, cum jubilau că a fost împușcat „porcul” Ceaușescu, în decembrie ’89. E acolo o noapte a nebuniei, a traumei, care ne-a ștanțat tuturor creierii.
Iliescu e văzut ca un fel de creier malefic al revoluției și post-revoluției. Prostii. A fost omul prins sub vremi și a avut deșteptăciunea să profite de o luciditate educată zdravăn în ședințele și frecușurile culiselor politicilor comuniste.
Ce înțelegea Iliescu era, într-un fel, și ce înțelegeau cei din afară. În documentele făcute publice de Wikileaks, ambasadorul SUA la Moscova, Jack Matlock, scria clar că Frontul Salvării Naționale era singura soluție pentru România de atunci. Sigur că au fost câteva milioane frustrate după primele alegeri, dar alte mult mai multe milioane erau cu Iliescu.
Aș zice că atunci a demarat lecția de nedemocrație a inamicilor lui Iliescu, a „elitelor” dezgustate de poporul care „nu votează cum trebuie”. Mineriadele au fost vârful tensiunii din ceva ce putea să devină mult mai rău. Putem pune victimele în lista de păcate ale lui Iliescu, dar mie asta nu-mi arată decât o slabă înțelegere a unor tensiuni care atunci ar fi putut exploda în conflicte devastatoare.
Deschiderea dosarelor Revoluției și Mineriadelor ne arată doar un politicianism fără idei care crede că istoria se rezolvă în tribunal. Crimele au autori concreți, ei trebuie să plătească. Autorii „simbolici” nu sunt pentru procurori.
Iliescu a fost un om de stânga-dreapta, cum era acuzat de unul dintre foștii săi tovarăși: semnaliza stânga și făcea dreapta. Chestie extrem de periculoasă, dar asta a fost soluția politică pentru obținerea puterii din partea unui politician, totuși, extrem de abil.
Epitetul de „sărac și cinstit” nu e un simplu epitet, e rămășița unei epoci care nu credea în bogăție. Sigur că e greu de înțeles azi când și cel mai sărăcan nu vorbește cu tine dacă nu-i iei ochii cu mașina scumpă.
Iliescu a fost un tehnocrat comunist. Cariera lui politică a fost maximă până în anii ’70, apoi Ceaușescu l-a tras încet pe linia a doua. Europa Liberă îl vedea ca pe un reformator viabil anti-Ceaușescu. Esența de tehnocrat i-a rămas și după ’89. În jur cădeau URSS, cădea toată arhitectura geopolitică din a doua jumătate de secol XX. Și atunci s-a orientat. Vreți capitalism? Facem capitalism, pare să fi zis Iliescu. Și cum altfel faci capitalism dacă nu lași o perioadă de acumulare furibundă?
Iliescu e văzut ca un fel de frânar al evoluției capitaliste. Eu îl văd ca pe un simplu actor capitalist între mulți alții, cu decizii pe care nu le-a luat singur, ci purtat de noile forțe istorice și cu rezultate nu prea fericite: o țară din care, totuși, în ultimii ani oamenii au fugit cu milioanele, pentru supraviețuire. Au fugit nu de Iliescu, ci de un capitalism furibund, nu chiar ca ăla din URSS-ul anilor ’90, dar nici mai blând ca în alte părți din blocul comunist.
Sigur, poți muri de râs când vezi ziariști-patroni-corifei urlând că Iliescu a ținut țara din progres, însă Iliescu nu a patronat doar corupția, ci acea corupție din care s-a născut prea-frumoasa clasă de afaceriști de azi. Clasa de mijloc din urbanul mare îl vede tot ca pe o relicvă malignă, dar Iliescu a făcut toți pașii care păreau logici pentru toată lumea, și stânga, și dreapta, în aceleași momente. Iliescu a fost excesiv de împăciuitor, n-a luptat cu nimeni, a condus o barcă purtată de curenți prea puternici.
Iar ce nu înțeleg unii e că fix oamenii care țineau la Iliescu, ceea ce se cheamă „oamenii muncii”, clasa proletară ieșită din comunism, sunt și cei care au suferit cel mai mult. Sigur, loviturile de grație pentru aceștia au venit după 1996, când milioane au rămas pe drumuri sau cufundați în joburi fără viitor și salarii topite de inflație. Dar Iliescu făcuse deja virajul hotărâtor și, repet, de cele mai multe ori când explică el însuși ce s-a întâmplat pare să spună că n-a făcut decât să ridice din umeri și să urmeze un curs prestabilit, cu minime intervenții. Se putea altfel? Aici rămâne o bibliotecă de scris.
Iliescu e singurul politician asimilat cu mase largi, ales pozitiv, nu împotriva cuiva, în perioada ‘90-‘96. (El a demarat și moda luptei pentru europenism și direcție corectă, în lupta cu Vadim Tudor). Toți ceilalți au pozat în aleși ai părții bune a României împotriva unei populații needucate și periculoase. Constantinescu, Băsescu, Iohannis, Dan au ajuns președinți pretextând că ei sunt „partea bună” a unui popor în parte putred și corupt.
A fost încheierea unei epoci a modernizării comuniste, Iliescu fiind produsul de vârf al acestui proiect dezvoltat în anii ‘50-‘60. Tot el a demarat și scenariul re-modernizării în stil capitalist, un merit care nu i se recunoaște exact de profitorii acelei epoci. Iliescu a chemat minerii în Piața Universității, dar discursul promovat acolo este cel care a învins acum, nu minerii. Ce domină azi e fix retorica individualistă, antreprenorială și, eventual, presărată cu tot felul de spiritualisme new-age și melancolii legionare.
În fine, închei ca toată lumea cu amintirea personală. Ziarist tânăr fiind, am fost la o discuție ideologică la un moment dat, pe finalul ultimului său mandat. Iliescu cita din Joseph Stiglitz, un liberal american ceva mai critic cu ultra-liberalii, încerca să le explice colegilor de partid că acumularea sălbatică trebuie să se termine și să meargă către redistribuire. Mă rog, lucruri pe care ăia din jur, un ghiveci de afaceriști și rentieri nu le-ar fi înțeles nici dacă îi băgai la școlarizare forțată.
Am fost impresionat de autoritatea non-bancabilă a omului. A fost ultimul tip puternic fără bani pe care l-am văzut activ la vârf în societatea noastră. Cu o educație politică mult peste nivelul politicii românești, Iliescu reușea să domine, amestecând observații complexe cu câte un epitet de cartier. A se vedea cum îi rădea pe ai lui chiar, cu etichete nimicitoare, „cârlan”, „prostănac” etc.
Zâmbetul „bunicuței”, cum era numit și de inamici, și de fani, rămâne un zâmbet misterios și crud, fix ca anii ‘90-2010. Este și zâmbetul stors țărănesc-proletar al părinților și bunicilor noștri care se trezeau în ‘90 într-o țară în care se lucra pământul cu sapa și se cărau mărfuri din Turcia cu plasa. Este un amestec de neputință, dar și înțelegere, de compromis grav și resemnare, de putere și lipsă de putere. E un zâmbet de mamaie de la țară menit să ascundă și să panseze o viitoare durere. Zâmbetul Bunicuței e un fel de zâmbet al Giocondei pentru istoricii și politologii de astăzi și de mâine.
Foto: Vlad Chirea
AlTony 06.08.2025, 13:15
Ion Iliescu ! \\Iliescu cita din Joseph Stiglitz, un liberal american ceva mai critic cu ultra-liberalii, încerca să le explice colegilor de partid că acumularea sălbatică trebuie să se termine și să meargă către redistribuire. Mă rog, lucruri pe care ăia din jur, un ghiveci de afaceriști și rentieri nu le-ar fi înțeles nici dacă îi băgai la școlarizare forțată. \\