Cum am reușit să prind curaj pentru a înfrunta un Armagedon nuclear

Riscul unui Armagedon nuclear mi s-a vârât în minte. Altă spaimă! După ce-am tras o sperietură zdravănă în pandemie, după ce-am simțit pe propriul portofel cum inflația mă lasă mai sărac, după teama unei posibile ierni fără curent electric și gaze la aragaz, acum mi s-a adăugat și Armagedonul nuclear. Amenințările lui Putin m-au speriat. Nici declarația lui Biden nu m-a liniștit: „Pentru prima oară de la criza rachetelor din Cuba, avem o amenințare directă cu utilizarea armelor nucleare dacă, de fapt, lucrurile continuă pe calea pe care au luat-o…”. 

Ce pot să fac eu, un biet om în această lume în care crizele și spaimele se suprapun în fiecare săptămână? N-am buncăr atomic, trăiesc într-un bloc cu un subsol în care n-au ajuns oamenii de la deratizare și dezinsecție. Cum să scap de spaima Armagedonului nuclear? Să mă refugiez undeva. Dar asta înseamnă să cheltuiesc bani. Să mă refugiez într-o carte? E cel mai comod refugiu. Condiția de refugiat nu este ușoară, orice refugiat suferă, dar refugiul în lectură este ieftin: citesc și nu mai cheltuiesc bani. În plus, lectura înseamnă cunoaștere: dacă ar fi să pier într-un război atomic, măcar să știu că mor puțin mai… învățat.  

Recomandări

Nepotism electoral în POT, partidul care-l susține pe Călin Georgescu. Oameni noi, metehne vechi: politica văzută ca afacere de familie

Deschid cartea* istoricului Niall Ferguson, „Războiul lumii – Epoca urii”. Recitesc capitolul dedicat crizei rachetelor din Cuba. Dacă se invocă frecvent acea situație, măcar să știu ce-a fost, cum a fost, cum s-a evitat sfârșitul lumii. Ignoranța mea este adâncă. Știu doar niște lucruri prinse din zbor (din documentarele TV, din auzite, niște mituri): sovieticii au adus rachetele cu focoase nucleare în Cuba, au fost pe punctul să lovească orașe din America, dar președintele John F. Kennedy a negociat dur cu Nikita Hrușciov și i-a obligat pe ruși să se retragă, scăpând lumea de Armagedon. 

Niall Ferguson are talent de povestitor, știe să mă prindă din primele fraze, parcă urmăresc un film (american?): 

„Zorii distrugerii aproape că s-au ivit sâmbătă, 27 octombrie 1962…”. 

Mă opresc: eu abia mă născusem. Ce făceam în acea zi? Dar mama? Probabil mă alăpta. Dar tata? Probabil conducea locomotiva. Dar ce făceau mai-marii acelei lumi? Reiau lectura: 

Recomandări

Proteste de amploare împotriva lui Călin Georgescu în București, Cluj și Timișoara | VIDEO

„Secretarul american pe probleme de Apărare, Robert McNamara, a ieșit din Casa Albă pentru a se bucura de apusul plumburiu. «Să-l văd și să-l adulmec, pentru că eu credeam că va fi ultima sâmbătă pe care o voi mai apuca», își amintea el”.

Cum este să trăiești cu gândul că este ultima sâmbătă din viața ta? Ditamai ministru al apărării! Mi-e greu să-mi închipui, de aceea citesc: 

„Exact în același moment, la Moscova, Fiodor Burlațki, un consilier important de la Kremlin, i-a telefonat soției sale. I-a spus: «Lasă totul și pleacă din Moscova!»”.

Oare unde a plecat biata femeie? N-are importanță. Dar numai din aceste atitudini în oglindă îmi dau seama de grozăvia care urma să se petreacă. 

Ferguson dezvoltă contextul care a condus la această criză. Cuba lui Fidel Castro intrase în sfera de influență a URSS. Înainte de a prelua puterea în 1959, „Castro, un naționalist charismatic, fusese salutat de mass-media americane când vizitase Statele Unite în acea primăvară, mai ales la Universitatea Harvard”.  Istoricul amintește de eșecul răsunător al operațiunii din Golful Porcilor, autorizate de Kennedy, și de bucuria lui Hrușciov, fiul de miner care ajunsese în 1953 prim-secretar al Partidului Comunist Sovietic, generată de revoluția cubaneză care fusese „un regal pentru comunismul mondial”.

Recomandări

Vicepreședintele ANCOM Pavel Popescu cere suspendarea TikTok în România. Rețeaua socială ar putea fi interzisă până la terminarea anchetelor privind alegerile

Citesc și notez cu liniuțe:  

– raportul dintre numărul de focoase nucleare ce puteau fi lansate de americani față de ale rușilor era între 8:1 și 16:1 în favoarea SUA. 
– americanii aveau de șase ori mai multe rachete cu rază lungă de acțiune decât rușii.
– americanii aveau de trei ori mai multe bombardiere cu rază lungă de acțiune.

Așadar, transformarea Cubei de către sovietici într-o rampă de lansare pentru loviturile împotriva Statelor Unite ar fi redus decalajul dintre capacitățile nucleare ale celor două state – a socotit Kremlinul. Dar trebuia găsită o justificare. Hrușciov a găsit-o ușor, privind pe fereastra casei sale de vacanță de la Pițunda, de pe țărmul Mării Negre, către Turcia. Acolo, SUA instalaseră 15 rachete Jupiter. Hrușciov îi îndemna pe oaspeții săi să privească țărmurile Turciei prin binoclu: „Ce vezi? Eu văd rachete americane în Turcia îndreptate spre dacea mea”. Așa încât mutarea rachetelor sovietice în Cuba a fost răspunsul la rachetele americanilor instalate în Turcia. Hrușciov i-ar fi spus secretarului Departamentului de Interne al SUA, aflat într-o vizită în URSS: 

„A trecut de mult vremea când ne puteați bate la poponeț ca pe un băiețel. Acum putem noi să vă plesnim peste fund”. 

Sovieticii au trimis în Cuba, la doar 145 de kilometri de coasta Floridei, 40 de rachete: 24 cu rază de acțiune de 1.700 km și 16 cu o rază dublă. Washingtonul era o țintă potențială, dar și silozurile cu rachete din centrul și vestul SUA. Rachetele au fost însoțite de 50.000 de soldați. Transportul a avut loc într-un moment de vârf al sezonului uraganelor – o mișcare îndrăzneață. Abia în dimineața zilei de 16 octombrie, Kennedy a aflat că un avion spion U-2 detectase rachete lângă Havana. La două zile după această descoperire, sovieticii încă negau prezența rachetelor în Cuba. Întrebat de Dean Rusk, secretarul de stat al SUA, Andrei Gromîko, ministrul de externe al URSS, a jucat rolul, caracterizat cu umor de Hrușciov, unui „țigan care a fost prins furând un cal: nu eu am făcut-o și nici calul nu-i al meu!”.

„La sfârșitul războiului, dacă au mai rămas doi americani și un rus, înseamnă că am câștigat”

Rapoartele CIA arătau că de îndată ce rachetele vor fi instalate, doar 15% din forțele strategice ale SUA aveau să supraviețuiască unui atac sovietic. Pe 7 septembrie, Hrușciov a trimis în Cuba alte șase bombe atomice pentru bombardierele Iliușin Il-28, împreună cu 12 rachete nucleare Luna și patru submarine cu torpile nucleare. Kennedy a impus blocada în jurul Cubei și plănuia o invazie, dar recunoștea că acțiunea era foarte riscantă. Și rușii estimau că dacă vor ataca America, aceasta va răspunde cu armamentul din Europa. Generalul Tommy Powers, noul șef al Comandamentului Strategic Aerian, a spus: „La sfârșitul războiului, dacă au mai rămas doi americani și un rus, înseamnă că am câștigat”. Nici Hrușciov nu s-a lăsat mai prejos cu declarații belicoase, spunându-i unui om de afaceri american: „Dacă Statele Unite insistă asupra războiului, ne vom întâlni cu toții în iad”. 

Mă opresc din lectură. În acele zile, îmi era bine: sugeam la sânul mamei. Iadul era departe de mine, dar atât de aproape de lumea condusă de cei doi lideri nucleari. Kennedy și Hrușciov se priveau în ochi, așteptând clipa în care celălalt va clipi.

Pe 26 octombrie, vineri, la ora 9 seara, a ajuns la Casa Albă prima ofertă a sovieticilor: retragerea rachetelor în schimbul unei garanții că americanii nu vor invada Cuba. Peste treisprezece ore, a ajuns a doua ofertă: retragerea rachetelor cubaneze în schimbul retragerii rachetelor Jupiter din Turcia. Ferguson notează:

„Potrivit legendelor răspândite de hagiografii lui Kennedy, cea de-a doua propunere a rușilor a fost respinsă. (…) Cu toate acestea, războiul tot ar fi putut să izbucnească la acel sfârșit de săptămână, în ciuda căutării unui compromis”.

În dimineața zilei de 27 octombrie, J. Edgar Hoover, șeful CIA, îl informa pe Kennedy că oficialii sovietici de la New York distrugeau documente, grăbiți de începerea războiului. Hrușciov a reluat a doua propunere. Doar Kennedy a părut să ia în serios ideea de a schimba rachetele turcești pe cele cubaneze. Consilierii săi au văzut în această ofertă o încercare de a slăbi NATO, alianța din care făcea parte și Turcia. Președintele american l-a trimis pe fratele său, Robert Kennedy, cel mai apropiat confident al său, să discute cu ambasadorul sovietic despre „trocul rachetelor cubaneze contra celor turcești”. Elementul-cheie a fost să se evite „discutarea în public a chestiunii privind Turcia”. Ferguson notează: 

„Nu a fost nevoie ca Robert să explice vulnerabilitatea fratelui său și a Partidului Democrat pe această temă. Republicanii acuzaseră în repetate rânduri că problema Cubei fusese prost gestionată, iar alegerile pentru Congres urmau să aibă loc în luna următoare”.

„Este cea mai mare înfrângere din istoria noastră”

Trocul s-a făcut astfel încât rușii să nu pomenească în public despre retragerea rachetelor americane din Turcia. Era o „bilă neagră” pentru Kennedy în preajma alegerilor. Hrușciov a redactat o scrisoare deschisă în care a spus că rachetele din Cuba vor fi dezafectate, puse în lăzi și aduse înapoi acasă. Criza se încheiase! Un alt mesaj al liderului de la Kremlin adresat președintelui Kennedy preciza că rachetele vor fi retrase doar „pentru că voi ați fost de acord cu chestiunea din Turcia”. 

Istoricul Niall Ferguson scrie: 

„Este adevărat că, ținând ascuns față de publicul american disponibilitatea sa de a abandona fie răsturnarea lui Castro, fie rachetele turcești, Kennedy putea apărea drept un dur, în timp ce sovieticii își dezafectau rachetele. Dar comandanții săi militari erau dezamăgiți: «Este cea mai mare înfrângere din istoria noastră»”.

Ce bine că am citit istoria asta, ca să nu rămân prizonierul falselor impresii perpetuate până-n zilele noastre: nu Kennedy a ieșit câștigător, potrivit miturilor promovate de simpatizanții săi, ci Hrușciov, pentru că i-a obligat pe americani să-și retragă rachetele din Turcia în schimbul retragerii rachetelor cubaneze.   

După un an de la această criză, Kennedy a fost împușcat. După doi ani, Hrușciov a fost debarcat de tovarășii săi și înlocuit cu Brejnev. Fidel Castro a ieșit întărit din criza rachetelor și și-a văzut de dictatură încă patru decenii în Cuba.

Lectura capitolului din cartea lui Ferguson nu mi-a risipit spaima de Armagedonul nuclear, dar m-a înseninat. Am speranța că într-o zi, totuși, voi prinde puțin curaj cât să trec prin lumea asta plină de crize înspăimântătoare.

* „Războiul lumii – Epoca urii”, de Niall Ferguson, traducerea Alina Predescu, Editura Polirom, ediția 2022.    

Foto: EPA

Urmărește-ne pe Google News