De ce dragostea lui Macron pentru Putin n-ar trebui să sperie românii
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Reacțiile de apropiere față de Federația Rusă ale președintelui Franței, Emmanuel Macron, au început să stârnească angoase în spațiul public românesc, speculându-se că o politică de încălzire a relațiilor Franței cu Rusia va afecta și orientarea strategică a României.
“Rusia și China nu sunt inamicii alianței nord atlantice și NATO” sau “moartea cerebrală a NATO” arată ca niște declarații - buzdugan pe care Macron le aruncă la masa negocierilor, înaintea summitului NATO de la Londra, din 3-4 decembrie, unde se vor discuta noile turbulențe în materie de apărare cu care se confruntă Vestul.
Îngrijorările din spațiul public românesc denotă, însă, și o necunoaștere a relației istorice speciale a Franței cu Federația Rusă.
Deși puternice la nivel de retorică, totuși, pozițiile președintelui Macron nu sunt deloc noi. Se încadrează în tradiția celor două țări și continuă politică externă a Franței creionată de pe vremea generalului Charles de Gaulle.
Este de notorietate, la nivel european, faptul că președintele francez dorește să fie liderul european care negociază încetarea politicilor ostile ale UE față de Federația Rusă, după anexarea ilegală a Crimeii, dând astfel șah Germaniei, ca principal pol de putere în interiorul Uniunii Europene.
De altfel, în timpul celor 20 de ani de președinție, Vladimir Putin a fost un mare maestru în a cultiva relațiile cu Parisul, pentru a stârni Berlinul împotriva sa, ori Parisul împotriva Washingtonului. În Europa, Vladimir Putin are două mari sensibilități- Franța și Germania- și cu fiecare dintre ele a știut să-și cultive relațiile, în ciuda deciziilor autoritariste în politica externă ( Ucraina, Georgia etc) pe care le-a luat liderul de la Kremlin.
“Trebuie să regândim relaţiile cu Rusia pentru că ar fi o profundă eroare să îndepărtăm Rusia de Europa”, spunea preşedintele Emmanuel Macron, declarație care poate fi o sinteză a strategiei Parisului faţă de Moscova.
În timpul mandatului său, Emmanuel Macron a evocat conceptul unei Europe “de la Lisabona la Vladivostok”, un proiect pe care, de altfel, președintele rus și cancelarul german, Angela Merkel, l-au promovat și ei intens în deceniul trecut ca umbrelă de cooperare politică și economică.
În Franța, conceptul face trimitere la pozițiile lui Charles de Gaulle care definea Europa “de la Atlantic la Urali”, considerând partea Vestică a Rusiei ca parte a Europei.
Tot de Gaulle este cel care a apropiat Franța de Rusia și a îndepărtând-o de Statele Unite, în 1967 retrăgându-și țara din cadrul structurii integrate a Alianței NATO. De atunci, deși relațiile succesorilor lui Gaulle cu Kremlinul au fluctuat, principiile fundamentale schițate de general au fost păstrate în politica externă a Franței.
Putem aminti, pe aceeași linie, poziția fostului președinte Jacques Chirac care l-a curtat pe Vladimir Putin pentru a-și arăta dezaprobarea față de decizia președintelui american, George Bush, de a invada Iraqul sau poziția duală a lui Nicolas Sarkozy, care, deși și-a manifestat entuziasmul față de americani, și-a arătat dese ori și fascinația față de Vladimir Putin.
De altfel, în timpul războiului ruso-georgian din 2008, când Franța deținea președinția Consiliului UE, Nikolas Sakozy a dorit ca el să fie liderul european care negociază încetarea ostilităților dintre cele două țări, rol criticat de europeni la acea vreme.
De altfel, politica ambivalentă, de a fi sau nu parte a Europei, este ceea ce caracterizează Federația Rusă atunci când dorește să se apropie sau să se îndepărteze de Europa.
Doctrina eurasiatică, care pune accentul pe originile invaziilor mongole în formarea Rusiei, și care se opune teoriei europene susținută de francezi, a fost promovată masiv de liderul de la Kremlin, ca motiv de îndepărtate a populației ruse de valorile occidentale, atunci când Putin a dorit să-și exhibe supărarea față de Vest.
Acum, când mizele sale sunt eliminarea sancțiunilor economice impuse de UE, posibil să îi convină versiunea europeană a țării sale rostogolită, în spațiul public al Uniunii Europene, prin vocea lui Emmanuel Macron.
Revenind la președintele Macron, nici el nu iese, la fel ca Sarkozy, din politică duală a Franței față de Rusia. Deși a condamnat interferențele rușilor în timpul campaniilor electorale din Franța, USA și UK și a expulzat diplomați ruși ca răspuns la otrăvirea agentului dublu Sergei Skripal, tot el este cel care i s-a adresat lui Putin cu “dragă Vladimir” când a participat la Summitul Internațional Economic de la Sankt Petersburg, în mai 2018. Venit cu o delegație de 170 de oameni de afaceri pentru a semna contracte economice cu mediul de afaceri rusesc, Macron a militat pentru îmbunătățirea relațiilor cu rușii - un moment delicat, fiind știut că UE, ca bloc politic comun, militează pentru menținerea sancțiunilor economice asupra Federației Ruse, ca urmare a anexării ilegale a Crimeii.
Tot atunci, Macron a susținut teza că Franța dorește să colaboreze cu Federația Rusă în lupta împotriva terorismului islamic, teză pe care dorește să o mențină și în cadrul discuțiilor NATO de peste câteva zile la summitul de la Londra.
O poziție destul de ilogică, întrucât apărarea comună NATO nu este opozabilă luptei împotriva terorismului, pentru asta existând instituții europene în cadrul fiecărei țări separate.
Ce urmărește Franța prin aceste poziții diplomatice sensibile? Ca orice mare putere globală, își urmărește propriile interese de țară și vrea să arate lumii că este un mascul alfa în lupta dintre actorii globali.
România și-a întărit însă parteneriatul strategic cu Statele Unite, alegând o linie în politica externă urmată și de Polonia, iar acest traseu nu îl poate schimba pocnind din degete alți actori europeni.
Și probabil că nici nu doresc acest lucru, iar angoasele din mediul public românesc sunt nejustificate.
Într-o Europă ușor haotică sau în curs de reconfigurare, o lecție poate fi învățată de țările mici care privesc la marile puteri ca mari vector de influență.
Când cei mari se bat pentru putere într-o atmosferă de dezordine mondială, viitorul ți-l alegi și singur. Logica binară a Războiului Rece s-a terminat demult.
