Dreptate pentru Klaus Iohannis!

Nedreptatea pe cale să i se facă este revoltătoare. Ingratitudinea de care suntem vinovaţi – fără limite.    

Klaus Werner Iohannis a adus acestei ţări un imens serviciu în zece ani de strădanii: a dovedit că România poate supravieţui şi fără un preşedinte. Ce informaţie mai preţioasă, ce beneficiu mai important pentru vistieria statului? (Apropo, Administraţia Prezidenţială tocmai a primit la rectificarea bugetară 7 milioane de lei. Poate ar fi suficient pentru două luni, dacă n-ar fi rămas încă atâtea locuri frumoase de vizitat). Nu neg: acest serviciu imens ne costă cam scump. Ce e ieftin în ziua de azi? Nici un city break la Cugir.     

Ne-ar fi de ajuns un prim-ministru – doi, la nevoie – doar ca să aibă pe cine ocoli investitorii străini. Şi să nu rămână un ditai biroul gol. Şi să aibă pe cine să sune domnul Ousmane Sonko, premierul Senegalului.   

În acest context, mă întreb cu durere în suflet: chiar nu i se cuvine lui Klaus Iohannis nici măcar preşedinţia Senatului?! Totul îl recomandă. Doarme bine? Doarme! Sparge bani? Sparge! Face nimic? Face!

Mare parte din vina că nu e chiar de astăzi preşedintele viitorului Senat o poartă liberalii. Nicolae Ciucă, eroul de la Nassiriya, n-a învăţat nimic de la omologul său MacArthur: nu ne retragem niciodată, atacăm pe altă direcţie. Acel amendament tactic la lege evident nu trebuia făcut pentru un singur om. Trebuia să mai introducă unul, ca să dispară impresia de excepţie – pe prima-doamnă. 

Dacă nu tragem învăţăminte din adevărul dovedit de Klaus Iohannis şi ne vom încăpăţâna totuşi să avem în continuare un preşedinte, de ce n-ar putea domnia sa ce a putut până şi Papa – să fie Preşedinte Emerit? Un eventual „Habemus Ciolacu!” n-ar mai suna atât de trist.  

Mai ţineţi minte când, în 2021, ca un vizionar, ne îndemna pe toţi să ne apucăm de golf? Dacă l-am fi urmat în acest Proiect de Ţară, acum eram salvaţi. Este sportul pe care îl poţi juca de unul singur, cel mai potrivit când se va goli România şi vom rămâne prea puţini fie şi pentru o miuţă.

Nu mi se pare corect să-l hărţuim pentru nu ştiu ce speţe cu nişte aşa-zise case. Să gândim omeneşte: în cazul preşedintelui României, terminarea mandatului echivalează cu o întoarcere din concediu. Cui nu i s-a întâmplat în viaţă asta, poate de mai multe ori? Vii mai obosit decât ai plecat.

Nici o ţară civilizată nu aruncă tabloul preşedintelui în valuri (dacă are ieşire la mare). Am preluat extrem de foarte greşit frumosul obicei din Zanzibar. Acolo ceremonialul se petrece nu la sfârşit, ci la început. Să fi avut puţină minte, îl aruncam și noi în 2014. Cu totul! Acum, măcar să ne scoatem pârleala.

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE