România riscă să inventeze inteligența artificială cu pile
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Un dosar stă trei luni. Altul, depus mai târziu, se rezolvă într-o săptămână. Imaginați-vă că întrebați de ce, iar răspunsul vine impecabil, într-o română politicoasă: „Solicitarea dumneavoastră a fost procesată conform criteriilor sistemului”.
Pe ecran apare sigla instituției. În colț, un asistent virtual vă întreabă dacă mai aveți nevoie de ajutor. Tocmai ați întâlnit o posibilă versiune a statului român digitalizat: suficient de modern ca să vă răspundă instantaneu, suficient de opac ca să nu vă explice nimic.
Acesta este riscul care mă preocupă în discuția despre inteligența artificială. Putem cheltui bani pe sisteme care preiau obiceiurile instituțiilor, le accelerează și le oferă o justificare aparent obiectivă. „Așa a decis algoritmul” ar putea deveni cea mai comodă scuză administrativă inventată vreodată. Algoritmul nu merge la audieri. Nu pierde alegeri. Iar cetățeanul poate ajunge să conteste o decizie pe care nimeni din instituție nu mai este dispus să și-o asume.
Conduc Asociația Română pentru Smart City și sunt implicat în dezvoltarea unor produse tehnologice pentru administrație. Tocmai de aceea cred că industria noastră trebuie să accepte o întrebare incomodă: când vindem tehnologie statului, câtă putere primește cetățeanul și câtă primește instituția asupra lui?
În martie 2023, Guvernul îl prezenta pe ION, consilierul cu inteligență artificială menit să aducă opiniile românilor la masa deciziei. După o lună, ministerul anunța 750.000 de mesaje și etichetări pe rețelele sociale și peste 2,5 milioane de vizite pe site. Proiectul era prezentat ca rezultat al muncii pro bono a cercetătorilor și dezvoltatorilor implicați.
Ideea de a asculta sistematic cetățenii merită luată în serios. Dar numărul mesajelor colectate spune prea puțin despre calitatea guvernării. Evaluarea unui asemenea proiect trebuie să continue până la decizie: ce problemă semnalată a fost rezolvată, cine a răspuns pentru ea, ce s-a schimbat?
Un milion de nemulțumiri introduse într-un calculator pot rămâne un milion de nemulțumiri.
Există însă și o direcție mult mai interesantă. În mai 2026, președintele ANAF, Adrian Nica, anunța dezvoltarea unui sistem AI pentru uniformizarea activității de control, inclusiv pentru a semnala inspectorilor situațiile în care încalcă jurisprudența. Era un obiectiv anunțat, care trebuie judecat după implementare și rezultate.
Aici aș pune presiunea publică. Noi mereu am spus că avem nevoie de o presiune publică pozitivă, argumentată și concentrată pe optimizarea investițiilor și serviciilor oferite publicului. Un contribuabil are nevoie ca aceeași situație să fie tratată consecvent, indiferent de județ, de inspector sau de cât de bine își permite să se apere.
Susțin folosirea inteligenței artificiale (chiar noi, în ARSC, am organizat nenumărate întâlniri între reprezentanții ANAF și diverși parteneri de tehnologie pentru ca instituția să înțeleagă noile soluții și unelte pe care le poate avea la dispoziție) pentru identificarea riscurilor fiscale. Cer aceeași ambiție pentru identificarea greșelilor instituției. Câte interpretări neunitare descoperă sistemul? Câte erori sunt corectate înainte să producă un prejudiciu? Cât de repede află contribuabilul?
Dacă statul devine foarte performant la verificarea cetățeanului, dar rămâne vag când trebuie verificat el însuși, raportul de putere se dezechilibrează și mai mult.
Să coborâm și în achizițiile publice, acolo unde inteligența artificială ar putea deveni cu adevărat incomodă.
Datele Comisiei Europene pentru 2024 indică, în cazul României, o pondere de 44% a contractelor cu un singur ofertant în indicatorul european relevant, construit pe datele achizițiilor publicate în TED. Cifra nu descrie toate achizițiile statului, iar metodologia exclude, între altele, acordurile-cadru și atribuirile directe. Evident, un singur ofertant nu dovedește o fraudă. Poate exista o piață mică, o cerință justificată, o achiziție dificilă. Dar o asemenea pondere justifică întrebări serioase despre concurență.
Aș vrea să văd sisteme care îi ajută pe cei responsabili să compare documentații, să observe cerințe neobișnuit de restrictive și să identifice situațiile care merită verificate. Fiecare alertă ar trebui să trimită la documente și să fie analizată de oameni competenți. O suspiciune produsă de un program nu ține loc de probă.
Testul politic apare după alertă: ce se întâmplă dacă analiza incomodează conducerea instituției? Rămâne înregistrată? Primește un răspuns motivat? Poate fi verificată ulterior?
Un sistem din care dispar constatările neplăcute ar fi o investiție excelentă în cosmetizarea administrației. La primărie, întrebările pot fi și mai simple. De ce două cereri comparabile au timpi de soluționare atât de diferiți? Unde se blochează documentele? Cine schimbă ordinea? Ce excepții se aprobă și cu ce justificare?
Pentru o parte dintre aceste verificări ajung baze de date bine organizate și reguli elementare. Ar fi absurd să plătim inteligență artificială pentru a număra zilele dintre două date. AI poate ajuta acolo unde trebuie analizate multe documente și situații complicate. Dar răspunderea pentru decizie trebuie să aibă în continuare un nume.
Prin „inteligență artificială cu pile” înțeleg tocmai riscul unui sistem ale cărui criterii, excepții sau rezultate pot fi ajustate convenabil, în timp ce publicului i se spune că tehnologia este neutră. Favoritismul poate fi ascuns și într-un proces digital. Un ecran frumos nu reprezintă o garanție de corectitudine. Și am văzut asta în multe proiecte de digitalizare din România.
Ar fi greșit să folosim aceste riscuri ca pretext pentru încă un deceniu de amânare. România are de recuperat: în 2025, doar 5,2% dintre întreprinderile românești cu cel puțin zece angajați, din sectoarele acoperite de statistica Eurostat, utilizau tehnologii AI. La nivelul UE, proporția era de 20%. Avem nevoie de adopție, de competențe și de produse care funcționează. Avem nevoie și de exigență față de furnizori, inclusiv față de cei din industria în care lucrez.
Eu aș condiționa plata finală pentru un proiect public de AI de demonstrarea rezultatului promis. S-a redus timpul de așteptare? Au scăzut erorile? Pot fi urmărite intervențiile asupra sistemului? Poate cetățeanul cere o explicație și poate obține o reevaluare făcută de cineva care are autoritatea să corecteze greșeala?
Această disciplină i-ar proteja și pe funcționarii care își fac treaba. Un istoric verificabil al documentelor și deciziilor poate arăta unde s-a produs blocajul și cine a cerut o excepție. Astăzi, răspunderea se poate pierde între birouri. Tehnologia bine construită ar trebui să facă mai greu acest lucru.
Propun un test pentru următoarea lansare de inteligență artificială într-o instituție publică: să vedem cum tratează sistemul o greșeală a instituției. Să ne arate o cerere întârziată nejustificat, un răspuns contradictoriu sau o excepție fără explicație. Apoi să ne spună cine o corectează și până când.
Abia atunci merită să aplaudăm. Când calculatorul începe să deranjeze și de partea cealaltă a ghișeului.
Vă doresc mult succes în proiectele dvs.
