Economia în epoca geopoliticii
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Leonardo Badea este prim-viceguvernator BNR și contributor Libertatea.
Trăim un moment de inflexiune în care economia, după decenii de dominanță a eficienței și globalizării, redevine un instrument subordonat geopoliticii. Dacă începutul mileniului a fost marcat de iluzia unei stabilități perpetue, succesiunea rapidă a crizelor recente – de la șocul financiar din 2008 și pandemia din 2020, până la revenirea războiului pe continentul european în 2022 și instabilitatea cronică din Orientul Mijlociu – confirmă faptul că ne aflăm într-o nouă normalitate. În acest peisaj fragmentat, variabilele macroeconomice clasice nu mai pot fiu analizate izolat.
Asistăm la o schimbare de paradigmă: securitatea militară, suveranitatea energetică și avansul tehnologic (în special Inteligența Artificială) au încetat să fie teme de nișă, devenind pilonii centrali care dictează sănătatea fiscală a unui stat. Pentru România și Uniunea Europeană, provocarea nu mai este doar gestionarea unui ciclu economic, ci adaptarea la un model de dezvoltare în care reziliența este mai prețioasă decât optimizarea costurilor.
La nivel național, securitatea de care am beneficiat până în 2022, momentul de început al războiului din Ucraina, este la timpul trecut. Dacă până la momentul menționat, bugetul apărării era o opțiune națională, cu alocări sistematice de sub 2% din PIB, noua configurație geopolitică și de securitate impune un nivel minim de 2,5% din PIB. Acest nivel reprezintă un efort bugetar important, care nu va fi de tip one-off, ci pe baze permanente.
Poate părea mult, însă dacă privim la Polonia, spre exemplu, cu o situație geostrategică similară cu a noastră, aceasta are o alocare bugetară pentru apărare de 4% din PIB și chiar mai mult. De asemenea, țările baltice sau unele țări scandinave își propun să aloce peste 3% din PIB. Așadar, securitatea în această zonă a Europei a devenit scumpă și chiar foarte scumpă, iar în sensul acesta, gândiți-vă ce ar însemna să
fim nevoiți să creștem bugetul apărării la peste 2,5% din PIB. Această nouă configurație impune un efort bugetar permanent, aducând în prim-plan riscul unui „crowding-out” geopolitic, iar provocarea fundamentală constă în gestionarea acestei presiuni asupra resurselor publice, astfel încât alocările masive pentru apărare să nu sufoce investițiile civile productive.
Într-o astfel de paradigmă, eficiența cheltuielilor statului devine variabila critică și doar printr-o selecție
riguroasă a proiectelor și o orientare către investiții cu valoare adăugată ridicată se poate acomoda imperativul securității, fără a compromite semnificativ potențialul de creștere economică pe termen lung.
Voi parafraza o lucrare celebră din domeniul politicii monetare - Some Unpleasant Monetarist Arithmetic, elaborată în 1981 de Thomas Sargent și Neil Wallace, unde este descrisă situația în care politica monetară este dominată de cea fiscală. În contextul actual există, în opinia mea, o dezvoltare a acestui concept, în sensul că politica fiscală este cea dominată, în timp ce politica de apărare a devenit noua politică dominantă.
În contextul general al mixului de politici, în acest moment asistăm la apariția unei noi politici dominante în raport atât cu politica monetară, cât și cu cea fiscală, și anume, politica energetică. Astfel, politica energetică devine legătura dintre decizia geopolitică și cea macroeconomică.
Într-o modalitate sintetică, putem aprecia că prețul energiei este determinat la nivel global de cinci factori importanți: i) cererea și oferta globală, ii) huburile de tranzacționare, iii) structura pieței de electricitate, iv) geopolitica și deciziile OPEC, v) costul carbonului pe piețele financiare. Ca o scurtă paranteză, în majoritatea piețelor energetice, prețul nu este stabilit de costul mediu al energiei, ci de costul ultimei unități de energie necesare pentru a acoperi cererea, de aceea, poate în mod contraintuitiv, o scădere mică a producției sau o creștere nesemnificativă a cererii poate genera variații mari de preț.
Spre exemplu, în Europa funcționează sistemul de tip merit order care prevede că energia se produce în ordinea costului. Astfel, pentru a satisface cererea, mai întâi produc centralele cu energia cea mai ieftină, respectiv hidro, eolian, solar,p nuclear, iar dacă acestea nu acoperă tot consumul, apoi se produce mai scump bazat pe centralele pe cărbune și gaz. Prețul final al energiei este dat de ultima unitate necesară pentru a acoperi cererea, care, de altfel, este și cea mai scumpă.
În acest mecanism de formare a prețului la cost marginal, distincția dintre producția în bandă (baseload) și cea intermitentă devine critică. Unitățile regenerabile (eolian, solar) au un cost marginal apropiat de zero, însă natura lor volatilă nu le permite să asigure singure stabilitatea sistemului. Astfel, paradoxul actual al pieței constă în faptul că, deși capacitățile instalate de energie „verde” cresc, prețul final rămâne captiv costului marginal al gazului sau cărbunelui, care sunt solicitate pentru a acoperi perioadele de
vârf sau de absență a resursei regenerabile.
În cazul României, a devenit esențial să-și dezvolte capacitățile energetice și să încerce să producă nu doar mai mult și mai ieftin, ci și să realizeze investiții în stocare și flexibilizarea cererii care să înlăture limitările de infrastructură care duc la creșterea prețului energiei, pentru a decupla prețul de consum de dictatul combustibililor fosili în momentele de dezechilibru.
Legat de geopolitică și impactul asupra prețului energiei aș vrea să subliniez faptul că situația din
Orientul Mijlociu este una cu un grad de incertitudine ridicat. Se anunță negocieri, apoi se continuă ostilitățile militare, iar în acest timp strâmtoarea Ormuz continuă să rămână închisă.
Această strâmtoare nu reprezintă doar o rută de distribuție a petrolului, ci un factor vital pentru
funcționarea economiilor din Golf. După cum am menționat într-un articol recent, întrebarea care
apare în mod firesc este dacă, în circumstanțele curente, statele din Orientul Mijlociu vor apela din nou la politici de tip cartel de tipul celor practicate în anii ’70, care să conducă la menținerea la niveluri ridicate și persistente prețul petrolului și al gazelor naturale.
În geopolitică, spre deosebire de macroeconomie, dar similar cu domeniul stabilității financiare, se iau în considerare și se analizează circumstanțele asociate unor scenarii de stres. Crizele petroliere din anii ’70 au determinat o persistență a inflației, iar procesul dezinflaționist din era Volcker a venit cu costuri economice foarte ridicate, ca urmare a creșterii agresive a dobânzilor.
Într-un articol recent din The Economist se menționa ideea că, în circumstanțele actualului
conflict din Orientul Mijlociu, chiar și un best-case scenario este dezastruos pentru piețele de
energie.
Referitor la noua normalitate economică, voi puncta succint trei idei principale. În general, în
limbajul colocvial, riscul și incertitudinea sunt folosite ca fiind echivalente. Dacă riscul se referă
la faptul că nu știm exact ce se va întâmpla, însă cunoaștem scenariile, precum și probabilitățile
aferente cu care pot surveni, incertitudinea se referă mai degrabă la faptul că nu știm multe
detalii despre scenariul care va deveni în cele din urmă realitate și, implicit, nici despre
probabilitatea de materializare a acestuia.
În opinia mea, în acest moment ne confruntăm cu un nivel ridicat de incertitudine. Este cunoscut și documentat în literatura de specialitate faptul că efectele incertitudinii asupra cadrului macro-financiar sunt mai pronunțate în sens negativ decât cele generate de o creștere a riscului. În condiții de incertitudine, piețele tind să „înghețe” iar incertitudinea actuală transformă orizontul investițional dintr-unul bazat pe calculul probabilităților într-unul dominat de prudență extremă, ceea ce explică parțial stagnarea investițiilor private în sectoarele tehnologice de vârf din Europa.
Apoi, referindu-ne la era AI în care am tranzitat, este evident că Europa nu este foarte competitivă comparativ cu Statele Unite ale Americii și China. Iar dacă privim statisticile europene, observăm că, din păcate, România ocupă ultimul loc în clasamentul european, cu o pondere de doar 5,2% a întreprinderilor care au utilizat tehnologii AI în 2025, mult sub media europeană.
Această pondere a crescut de la 3,1% în 2024, consemnând un avans anual de 2,1 puncte procentuale, de peste 3 ori mai mic decât ritmul european de creștere. Tranziția către era AI nu trebuie privită izolat, ca un simplu indicator de modernizare, ci ca numitorul comun al rezilienței naționale, iar AI-ul devine puntea de legătură între productivitatea muncii, securitatea energetică și chiar cea militară.
Întârzierea României în adoptarea acestor tehnologii generează o vulnerabilitate multidimensională: în energie, lipsa algoritmilor de tip „smart grid” ne împiedică să optimizăm sistemul „merit order”, menținându-ne dependenți de unitățile de producție scumpe și amplificând șocurile de preț; în economie, o productivitate scăzută a muncii limitează resursele fiscale necesare susținerii bugetului de apărare; în securitate, superioritatea tehnologică și capacitatea de procesare rapidă a datelor sunt la fel de importante ca alocările bugetare brute într-un conflict modern.
Astfel, digitalizarea nu mai este o opțiune de business, ci un imperativ de securitate națională, fiind singura cale de a compensa scumpirea accelerată a pilonilor de stabilitate menționați anterior.
Nu în ultimul rând, situația fiscal-bugetară din țara noastră este una extrem de complicată.
Suntem prima țară din Uniunea Europeană care va trebui să administreze un nivel al datoriei publice de peste 60% din PIB, cu un calificativ suveran BBB- conform FITCH (deci ultimul nivel înainte de a intra în categoria nerecomandabil investițiilor sau junk), concomitent cu un nivel ridicat al deficitului bugetar, dar și a celui de cont curent, cu un nivel al costului cu dobânzile de aproximativ 3% din PIB (cât ar trebui să fie întreg deficitul conform Tratatului de la Maastricht).
În același timp, nu putem pierde din vedere perspectivele macroeconomice tot mai pesimiste ca urmare a tensiunilor generate de actualul conflict din Orientul Mijlociu. Dat fiind tot acest tablou complicat, cu unele riscuri chiar de natură sistemică, în viziunea mea, pe termen scurt, mixul de politici macroeconomice ar trebui orientat către lărgirea spațiul de manevră, pe cât posibil, bineînțeles.
Îl voi parafraza în acest sens pe Paul Krugman, care a introdus în literatura economică conceptul de decident „panglossian”, această denumire provenind din literatura clasică, mai exact de la personajul Dr. Pangloss din romanul Candide al lui Voltaire. În Candide, Dr. Pangloss era un filosof caricatural care susținea ideea că „trăim în cea mai bună dintre toate lumile posibile”, indiferent de cât de nefaste erau circumstanțele.
Astfel, într-o lume plină de incertitudine, o abordare non-panglossiană ar indica să facilităm un
spațiu de manevră la care să apelăm doar când este cu adevărat nevoie. Voi încheia referindu-mă
la o ipoteză importantă din teoria consumului, a venitului permanent și a economisirii preventive,
promovată de economiști precum Milton Friedman, Franco Modigliani sau John Campbell:
saving for a rainy day.
Cu actuala metrică a datoriei și a ratingului, „umbrela” noastră fiscală este în mare măsură uzată, iar într-o lume non-panglossiană, consolidarea fiscală nu este un exercițiu de austeritate, ci o necesitate de a reface rezervele pentru momentele în care șocurile geopolitice se pot materializa în costuri de finanțare nesustenabile.
În contextul noii normalități, energia devine, în opinia mea, principalul canal prin care
tensiunile geopolitice se transmit în economie, influențând inflația, creșterea economică și
mixul de politici macroeconomice. În esență, economia epocii geopolitice ne obligă la o
triplă adaptare: o politică de apărare robustă, o politică energetică inteligentă susținută de AI și o politică fiscală responsabilă, singura capabilă să ne ofere protecție în fața
imprevizibilului.
