Paraziţii sunt organisme care trăiesc pe contul altuia – παρασιτέω: a lua masa la cineva. Organismul parazit are nevoie de un corp-gazdă, un „corp-stăpân” ca să poată trăi pe seama lui.
Avem două familii sau chiar trei: cea de a treia e secundară, dar importantă în economia filmului. Una foarte săracă ce locuieşte în subsolul unei clădiri dintr-un cartier amărât şi alta foarte bogată care locuieşte într-un cartier de lux, într-o casă-concept-de architect care impresionează.
Avem două ghetouri: de lux şi de sărăcie. Cei săraci sunt atât de săraci că trebuie să fure wi-fi de la vecini. Familia săracă ajunge treptat, prin diverse „şmecherii”, să lucreze pentru familia bogată, să îndeplinescă funcţiile cele mai importante în intimitatea familiei. Tatăl devine şoferul personal al familiei bogate, mama devine „femeia de casă” care face tot – de la curăţenie la mâncare – fratele o învaţă engleza pe adolescenta familiei, iar sora devine profesoară de desen şi art-therapy pentru mezinul familiei bogate. Singura problemă e că familia bogată nu ştie că cei patru sunt o familie: acesta este un secret păzit straşnic de familia săracă.
Vezi filmul şi te întrebi: dar care sunt paraziţii? Întrebare corectă pentru că regizorul parcă asta-şi doreşte. Cine parazitează pe cine?
Familia bogată care nu e capabilă să aibă grijă elementară de casă, familie etc şi e nevoită să-şi angajeze în diverse funcţii oameni care să le presteze munci elementare (gătit, curăţenie, educaţia copiilor, condus etc) sau familia nevoiașă care, prin muncile prestate, câştigă bani mult mai mulţi decât au visat şi faţă de cât câştigau în cartierul lor sărac? O întrebare la care Joon-Ho nu vrea să răspundă şi bine face.
À popos despre muncă, o temă subtil prezentată în film. „Parazit” e un „road movie” doar că nu pe orizontală, cum suntem obişnuiţi în filmele americane, de la punctual x la y, de la Nord la Sud sau de la Est la Vest.
Aici avem un road movie pe verticală: din subsol unde locuieşte familia săracă şi din buncărul antiatomic (unde e ţinut un membru al familiei secundare) spre suprafaţa, spre casele de la suprafaţă, spre pătura sus-pusă. Filmul e un du-te-vino pe verticală: săracii sub pământ, bogaţii deasupra, bine ierarhizaţi, fără risc de amestec.
Întrebarea este: cum ieşi din subsol ca să ajungi la suprafaţă, cum ajungi în clasa privilegiată? Educaţie, muncă, disciplină? Da, dar nu e suficient, ni se sugerează în film. Astea sunt iluzii.
Filmul ne dezvăluie ceva profund tragic: pentru a ajunge nu în clasa privilegiată, ci doar pentru a ajunge să munceşti pentru această “casta superioară” e nevoie nu doar de aptitudini ci e nevoie de ceva fundamental diferit de muncă şi aptitudini.
Ca să poţi răzbate „în lumea de dincolo” doar pentru a o servi trebuie (pe lângă recomandări) să nu-i respecţi regulile, să-i încalci toate regulile. Cei patru membri ai familiei pentru a se angaja la familia bogată (recomandarea e obligatorie) apelează la falsuri în acte, la impostură, la încălcarea tuturor regulilor jocului noilor stăpâni. Ba chiar trebuie să organizeze false probleme foștilor angajaţi pentru a le lua locul.
Bătălia pentru locul de muncă se duce aici nu cu „cei de sus”, ci cu „cei din casta ta”. Filmul ne spune simplu: dacă respecţi regula stăpânului nu ai cum să ieşi din situaţia de “parazit”, adică nu vei părăsi nicodată „subsolul” tău social. O concluzie cinică şi tragică spusă cu umor.
Parazitismul nu e definit aici de munca prestată (cine pe cine), ci e legat de relația de putere. Cumva regizorului îi place să se joace cu această situație confuză, te lasă pe tine să decizi. Cine e parazitul cui? Problema puterii de lege: cine instituie regulile?
Un alt lucru ingenios în film este povestea mirosului. Secretul că cei patru sunt împreună sau aparţin unui grup comun, unei familii, îl descoperă juniorul familiei bogate. Jucându-se cu ei în prezenţa părinţilor el strigă: tată, dar toţi miros la fel, au un miros comun.
Asta-l pune pe gânduri pe tatăl-arhitect, căci şi lui mirosul şoferului îi amintea de ceva demult uitat. Aceşti angajaţi sunt perfecţi: au un singur cusur, mirosul. E un miros de ceva stătut, îi aminteşte chiar de mirosul metroului cu care a mers cândava în tinereţe. E un miros neplăcut care-i spune că ceva nu e în regulă cu aceşti angajaţi. Dar nu ştie despre ce e vorba. Mirosul însă face distincţia clară dintre „stăpân” şi „angajat”.
Da, mirosul este un truc vechi al diferenţierii faţă de “celălalt”, faţă de “străin”: străinul, celălalt diferit de tine, decăzutul, săracul miros altfel decât tine. Au un miros damnabil.
“Elita”, oamenii de la suprafaţă au un alt miros, folosesc toate uleiurile şi parfumurile lumii pentru a-şi dovedi superioritatea. Transpiraţia, mirosul „natural” este ceva damnabil, inferior. Oare la noi nu „mirosul sărăciei” e groaza parveniţilor?
Se spune mitologic că „acest miros” al sărăciei iese greu din corp. Mirosul aici este un stigmat al sărăciei, al poziţiei sociale, al grupului/clasei din care aparţii. Mirosul sărăciei nu este un „miros natural” ci un „miros social”, este un stigmat şi un indiciu al „inefeirorităţii ierarhice” sociale.
În film nu e ascunsă nici violenţa: cei bogaţi vor fi omorâţi de o manieră stil carnaval, aproape fără sens, ca la bâlci unde nu ştii dacă e distracţie sau cruzime. E omorâtă de un membru al familiei secundare care stă ascuns în buncherul casei pentru că-l fugăresc băncile – creditorii. Iar de ei te poţi ascunde numai sub pământ, rupând orice relaţie cu lumea exterioară.
Tatăl-arhitect e omorât în acel „carnaval” de tatăl-şofer nu se ştie de ce. Ambii aveau o relaţie foarte bună. Se pare că această situaţie de inegalitate nu se poate termina decât cu crime şi violenţă, ne sugerează regizorul coreean.
Concluzie? Această comedie amară şi tragică, care vine cu un soi de critică de clasă postironică, postragică, postrevoluţionră se termină pesimist. Filmul se termină cu incapacitatea tatălui de a ieşi din buncăr, prins ca într-o cuşcă, ca într-o închisoare a propriei condiţii. Pentru a-l scoate de “sub pământ”, copilul viseză să devină bogat şi să cumpere acea casă de milioane.
Fimul se temină fără a şti finalul. Rămâne pe seama noastră, dar lucrurile sunt deja tranşate: chiar moartea familiei bogate nu schimbă cu nimic condiţia celor de „sub pământ”, ci o înrăutăţeşte. Oare de ce?