Sănătatea din România este pacientul zero: comorbiditățile care ne vor bântui în acest an
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Pandemia a pus o oglindă în fața sistemului nostru de sănătate, iar imaginea pe care am văzut-o cu toții este gunoiul ascuns sub preș în ultimii 30 de ani. Efectele cosmetizării pe repede-nainte, impuse de criză, se vor vedea în anul care tocmai a început.
Criza pandemiei de coronavirus a prins țara noastră în ofsaid, așa cum, de mulți ani încoace, crizele au avut prostul obicei de a ne prinde: pe picior greșit, pe neașteptate, ca o migrenă în concediu.
Dimensiunea crizei a atins, ca un scurtcircuit, întregul sistem - aceasta nu a fost o tragedie izolată, ci un front pe care, din timp în timp, exploda câte o mină: prea puține locuri la ATI, un chelner numit în fruntea unui spital, un patron de pompe funebre manager la un alt spital, o achiziție suspectă de echipamente, lipsă de personal medical, infecții nosocomiale, lipsă de circuite în spitale, o infrastructură la pământ, un incendiu devastator la o secție ATI sau medici epuizați pentru că șefii nu-i bagă în seamă.
A fost pentru prima dată, în istoria noastră recentă, când am avut de-a face cu un fenomen care să fie disruptiv, în egală măsură, pentru un spital mare din București și pentru unul modest, din provincie, pentru brancardier și pentru șeful de lucrări de la un spital universitar, pentru ministru și pentru infirmiera dintr-un cămin de bătrâni.
În 2020, am văzut cu toții dimensiunea dezastrului din sănătate: a început cu lipsa de echipamente, peste care s-a suprapus o secretomanie absurdă, provocată în parte și de teama medicilor de a vorbi despre resursele puține, din cauza eternei boli a șefilor din sănătate de a pretinde că totul se află sub control, când era limpede că nu e așa. A continuat cu lipsa de aparatură medicală în arii critice, precum terapia intensivă.
A ajuns la apogeu în clipa în care, după sute de echipamente cumpărate, s-a constatat că nu are cine să le folosească - personalul medical, rărit și epuizat, pur și simplu nu făcea față.
Iar când personalul medical a făcut față, când aparatele au funcționat, s-a insinuat, perfid, în ecuație povestea veche, niciodată tratată cu adevărat la nivel sistemic, a bacteriilor nosocomiale din spitalele noastre. Disprețul profund față de această gravă problemă s-a văzut când, în toamnă, era clar că spitalele raportaseră în bătaie de joc infecțiile cu nosocomiale, în rarele cazuri în care se obosiseră să o facă.
Iar în tot acest timp, autoritățile au operat o centralizare dictatorială a comunicării, de parcă, în aceste vremuri, era mai important ca oamenilor să li se cânte melodii de adormit copiii și să fie sedați prin comunicate citite la ceas de seară de Marcel Vela și nu să realizeze dimensiunea problemei.
Acum, avem echipamentele și aparatura, dar nu are cine să o folosească. Medicii ne spun că sunt obosiți și depășiți de situație, că ne lipsește încă prea mult personal medical, iar mai presus de toate, ne lipsesc încă date importante, date esențiale din întregul tablou.
Anul trecut ne-a dovedit că, mai mult decât orice, avem nevoie de o abordare integrată, la nivel sistemic: degeaba avem ventilatoare și paturi ATI, dacă nu avem asistente; degeaba avem vaccinuri, câtă vreme avem nosocomiale. Fără ca toate astea să se în calcul, la nivel global, riscăm să fim în poziția unui medic care, având de-a face cu insuficiență organică multiplă a pacientului, decide să salveze inima. Or, fiecare „organ” din corpul sistemului este la fel de important.
Asistența socială e la fel de importantă
Iar pe lângă toate astea, sora vitregă a sistemului de sănătate pe nedrept uitată, asistența socială, trebuie privită cu la fel de multă considerație.
Avem nevoie de o reconstrucție profundă a sistemului de asistență socială, astfel încât fiecare persoană vârstnică sau cu dizabilități din țara noastră să beneficieze de atenție și îngrijire pe tot parcursul vieții.
Nu întâmplător, în majoritatea țărilor din Vest, vaccinarea a început cu cei mai vârstnici, ca o dovadă că vulnerabilitatea trebuie tratată ca atare și privită-n ochi.
Nu în ultimul rând, dincolo de toate astea, sistemul nu poate funcționa fără cea mai importantă resursă și cea mai neglijată de politicieni: resursa de încredere. Până acum, lipsa de încredere a cetățenilor în sistemul medical a funcționat ca încă o comorbiditate.
Fără încrederea oamenilor, vom avea în continuare cazuri precum cel al ambulanțierului care a refuzat internarea, relatat de Recorder. Un singur astfel de caz este, pur și simplu, prea mult.
O încredere care a fost erodată, constant, pe parcursul a zeci de ani nu se poate reclădi peste noapte, dar sinceritatea în comunicare, asumarea curajoasă a unor decizii nepopulare, profesionalizarea managementului, toate astea pot, la rândul lor, salva vieți.
