Ce ne datorează totuși Simona

Au trecut anii, noi am ratat, ne conduce o coaliție care nu merită nici măcar o medalie de lemn, dar, din păcate, a clacat și Simona.

Dacă aș fi „in charge” la un studio de filme, i-aș propune Simonei Halep un documentar despre acest caz. Ar sta in box office o eternitate. Practic, documentarul ar fi mai vizionat ca o finală de Grand Slam cu Halep în teren. I-ar oferi și Simonei confortul de a adăuga niște detalii la povestea asta întortocheată, poveste care a făcut ca România să uite că pe teritoriul ei cad drone rusești, fără ca președintele să aibă habar. Doar un mic detaliu: cam asta e țara în care Simona a reușit. Dacă așa e România acum, aduceti-vă aminte, sau tineri cititori imaginați-vă, cum era România când Simona s-a apucat de tenis. 

Ca impact internațional, documentarul ar concura cu zecele Nadiei.

Cred că Simona Halep ne datorează o poveste a adevărului ceva mai detaliată. Ne-o datorează pentru că ne-a prezentat trofeele de mai multe ori și a zâmbit când tribunele s-au umplut și au aclamat-o. Dacă ar avea o voce, tot publicul adunat care a încurajat-o de-a lungul timpului de la fața locului sau de la televizor i-ar cere o asemenea confesiune.

Simona, ce facem cu cei care au venit pe Arena Națională, și nu o dată, ci de două ori, iar tu le-ai vorbit, le-ai povestit în aplauzele lor? Nici Ronaldo, când a fost prezentat la Real Madrid, nu a avut tribunele atât de calde.

Pe Arena Națională au fost o mulțime de părinți cu copiii de mână, visul tău era metamorfozat în visul unei națiuni. Era acolo nu doar o Românie avidă de un erou, ci și un erou avid de recunoașterea sacrificiului său. 

Mai țineți minte piața plină din Constanța după victoria de la Wimbledon? Bucuria Simonei, oamenii ovaționând, cerul senin tăiat doar de pescăruși și râsetul copiilor care a doua zi mergeau la antrenament și voiau să devină Simona. 

Pentru Simona Halep, pământul a fost plat, căci se termina mereu în uralele românilor veniți să o încurajeze în orice colțișor de lume. Asta a împins-o, a motivat-o, în momentele dificile ale jocurilor. Până și Katherine, prințesă de Wales, a auzit live un „Haide Simona!” pe arena centrală de la Wimbledon.

Simona Halep a fost un vis american al sportului românesc, o fată care a început tenisul pe un bitum crăpat și o zgură arsă de soare precum zațul de cafea, într-un oraș furat și devastat până la fundul gol de politicieni și unde nimeni nu investea în sport. 

Dacă Halep ne va lămuri sau nu, vom trăi și vom vedea, dar un lucru e cert. Rachetele copiilor nu vor fi lăsate jos și poate peste ani, un nou număr mondial ne va spune că Simona Halep a fost eroina care l-a făcut să se apuce de tenis. Ar fi al treilea Grand Slam câștigat de Simona Halep, o victorie pe care nimeni nu ar avea curajul să o mai  pună la îndoială. Dar până atunci, noi, cei care am aplaudat-o, cred că avem nevoie de explicațiile ei.

Foto: Hepta

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE