Bartosz Ostalowski, Pilotul De Curse Fără Mâini. De 13 Ani, Un Accident Teribil I-a Schimbat Viața

Fostul fotbalist român a rămas paralizat, țintuit în scaunul cu rotile, ca urmare a unei lovituri pe care a primit-o la antrenament. A găsit însă în credință puterea de a merge mai departe.

Polonezul a făcut din raliuri o pasiune după ce a avut, în 2006, un accident de circulație și a rămas fără mâini. Libertatea l-a întâlnit la el acasă, în Varșovia, pe pilotul în vârstă de 33 de ani.

Bartosz Ostalowski nu știe nici acum, după 13 ani, cine este șoferul care a intrat cu mașina în motocicleta pe care o conducea el și apoi a fugit de la locul accidentului.

L-a motivat să meargă mai departe și să-și depășească handicapul povestea unui american care spunea cum poți să îți continui viața fără ambele mâini.

După accident, a învățat cum să se descurce singur. I-a cerut tatălui său o mașină și a învățat să o conducă altfel, folosindu-și picioarele, apoi a ajuns pilot de curse. Acum participă la concursuri, pictează cu picioarele și susține conferințe motivaționale, în care îi învață pe oameni cum să depășească depresiile.

Recomandări

Un inginer specializat în structura clădirilor cu risc seismic îl contrazice pe Gheorghe Mărmureanu: „Nu există predicție seismică. El interpretează un eșantion statistic”

Are și o poveste despre România, deși a văzut-o doar o dată, când era în tranzit, pe drumul spre Bulgaria. A oprit să mănânce la un restaurant și un polițist român aflat în același local i-a plătit consumația.

Libertatea: Cum ai ajuns în lumea curselor?
Bartosz Ostalowski: Îmi plăceau raliurile, dar pilot am devenit după accident. Tata a fost un bun conducător auto, iar eu am crescut pe lângă el. La început, am lucrat într-un garaj, ca mecanic.

– Cum s-a petrecut accidentul?
– Eram în Cracovia, la 2-3 kilometri de casă. Eu și un prieten ne-am urcat pe motociclete și am plecat spre centrul orașului. El era primul, conducea motorul mai tare, eu eram în spatele lui. La un moment dat, o mașină mi-a tăiat calea, intercalându-se între mine și prietenul meu. El n-a pățit nimic, n-a fost atins, eu am fost lovit în plin. O oră mai târziu, m-am trezit la spital.

Recomandări

Un nou cutremur de 7,5 produs în Turcia, la nouă ore după cel de 7,8. Bilanțul victimelor crește de la oră la oră

– Ce a urmat?
– Recuperarea și gândurile. După câteva luni, am ieșit din spital, dar medicii au decis să-mi amputeze ambele brațe. Mi le-au tăiat de sus, așa încât nici proteză nu pot folosi. Eram distrus, aveam doar 19 ani. A doua mea pasiune este pictura. Nu știam cum o să mai pictez. Dar cum o să mă îmbrac, cum o să mă bărbieresc? Acestea îmi erau gândurile. Atunci am simțit că am pierdut tot.

– Ai mers la psiholog?
– Am reușit, cumva, să-mi mențin singur speranța. Aveam 20 de ani, dar învățam totul de la început, ca un copil.

– Ce anume te-a ajutat cel mai mult?
– Am găsit pe internet filmulețul unui american. Acest om povestea cum este viața fără mâini. M-a inspirat ceea ce făcea și cum se raporta la situație.

Pictează cu piciorul

– Cum reușești să conduci mașina fără mâini?
– Comenzile se mută la nivelul picioarelor. După accident, i-am cerut tatălui meu o mașină cu care să pot fi independent, pe care s-o conduc singur. A doua zi aveam în parcare un Mercedes cu facilitățile necesare. La început am condus foarte încet, dar cu timpul am prins încredere.

Recomandări

Momentul șocant în care un bloc se prăbușește în Şanliurfa, ca urmare a seismului puternic care a lovit Turcia. VIDEO

– Erai puști când ai avut accidentul. Cum ți-a curs viața?
– Mi-am continuat studiile, mi-am terminat facultatea. La 21 de ani, am ajuns un pilot de curse foarte bun. M-am antrenat, am mers foarte bine. Și am reușit să învăț să pictez cu piciorul. De la situația în care nu credeam în mine, viața a luat un alt drum. Sunt independent, concurez la curse, sunt și artist, dar fac și videoblog.

– Ce sentimente ai pentru cel care te-a accidentat? Cine este?
– Nu-l știu, nu l-am cunoscut niciodată. A fugit de la locul accidentului și n-a fost prins de poliție. N-am vrut să-mi pierd tot timpul din viață căutându-l, ca să-l dau pe mâna judecătorilor.

– Așa ceva, în 2006, în Polonia?
– Da.

– Ce alte activități ai?
– Susțin conferințe motivaționale, îi învăț pe oameni cum să crească, să se dezvolte, nu să stea supărați, în depresie.

– Cunoști piloți români?
– Îl știu pe Călin Ciortan.

– Ai fost vreodată în România?
– O singură dată, în tranzit, în drum spre un concurs în Bulgaria am trecut prin România. Ne-am oprit să mâncăm într-un orășel de graniță, nu-i știu numele, te rog să mă scuzi. Mi-am luat mâncarea, apoi ne-am așezat. Un polițist, aflat la o masă apropiată, m-a văzut și, probabil impresionat, a făcut un gest față de mine. Când m-am dus cu tichetul să plătesc la casă mi s-a spus: “Domnul acela v-a plătit consumația!” Practic, mi-a făcut cinste cu cina. Îi mulțumesc și cu ocazia asta.