Adaugă comentariuDupă ce a suferit în România comunistă, ”Voinicul” a ales o viață fără griji în Italia: joacă toată ziua golf (are handicap 4,5), aleargă 10 ture de teren de fotbal și încheie cu 10 lungimi în sprint.
Incredibilele aventuri ale lui Marian şi Adrian Voinea
”Voinicul” a plecat din ţară la câteva luni după Revoluţia din decembrie 1989. Avea doar 15 ani, iar singura lui avere erau cei 200 de dolari din buzunarul fratelui său.
Despre fostul jucător de tenis Adrian Voinea, până nu demult om de bază în echipa de Cupa Davis a României, nu se mai ştie mare lucru. Retragerea din circuitul profesionist şi-a făcut-o la doar 29 de ani, fără zgomot, chinuit de dureri la umărul drept, iar legăturile cu România şi le-a tăiat de peste două decenii.
În prezent locuieşte în Italia, ţară care l-a ”adoptat” de la vârsta de 15 ani, când „Voinicul” a plecat din România împreună cu Marian, fratele său mai mare cu cinci ani, pentru a-şi căuta drumul în viaţă. Adrian a lăsat în urmă meciuri memorabile, victorii asupra lui Boris Becker, Carlos Moya, Marat Safin sau Ivan Ljubicici, precum şi amintirea unui loc 36 în clasament ATP, în 1996, după ce, cu un an înainte, avusese o prestaţie excepţională la Roland Garros (venit din calificări, atinsese faza „sferturilor”, după ce trecuse, printre alţii, de germanul Boris Becker).
A fost primul român după Ilie Năstase (1977) care ajunsese în „sferturile” turneului parizian. Mai presus de succese sau de eşecuri, Voinea ascunde un episod cutremurător, o adevărată lecţie de luptă pentru supravieţuire. Povestea o spune chiar Marian, care i-a fost mentor în carieră.
”Visam să fiu liber, să mă mişc”
Aventura lui Adrian Voinea în străinătate a început imediat după Revoluţie. Împreună cu Marian, a luat drumul Italiei, cei doi fiind mânaţi de dorinţa de a deveni jucători de tenis profesionişti. Familia lor, tatăl său lucra ca depanator TV, şi-a vândut casa din Focşani, pentru a le asigura viitorul copiilor. Numai că România comunistă nu le dădea voie să se dezvolte. Au decis să plece ”afară” (Adrian avea doar 15 ani, iar Marian – 20), dar acolo nu i-au aşteptat câini cu covrigi în coadă, ci zile de chin. Marian a ajuns să doarmă prin biserici şi a apelat la ajutorul măicuţelor, până s-a pus pe picioare.
”La 20 de ani am plecat în străinătate, ca să-i croiesc un drum în viaţă fratelui meu. Unui copil de 15 ani nu i se oferea o mentalitate de câştigător în România. Doar câte unu-doi jucători plecau în străinătate, iar antrenorii din ţară nu erau perfecţionaţi. România era dezbinată, iar eu visam să fiu liber, să mă mişc. La noi era greu să fii profesionist. Iar dorinţa de a juca tenis a mişcat lucrurile. Printr-un amic am ajuns la Torino. Am plecat primul, prin ianuarie-februarie 1990, iar Adrian a venit prin aprilie. În Italia am plecat cu 200 de dolari în buzunar. Am reuşit să supravieţuim. Ne-a ajutat biserica. Mi-a oferit adăpost.
Am dormit trei luni în biserică, în timp ce Adrian locuia într-un apartament al clubului la care se antrena. Am luat responsabilitatea pe umerii mei. Nu mai exista familia, care era în ţară. Au fost ani grei pentru Adrian. Să nu fii aproape de prieteni, de părinţi, să te strângi cu totul. La 15 ani şi-a întrerupt şcoala, iar liceul l-a terminat ulterior. A fost foarte puternic, dar este şi foarte sensibil, astfel că a reuşit să înţeleagă ulterior mai bine durerea oamenilor. Toate astea l-au făcut să-şi pună mai multe întrebări decât alţii. Ne-am maturizat împreună şi am încercat să nu pierdem strada corectă”, ni s-a confesat Marian Voinea.
„Am dormit trei luni în biserică, în timp ce Adrian locuia într-un apartament al clubului la care se antrena. Am luat responsabilitatea pe umerii mei. Nu mai exista familia, care era în ţară. Au fost ani grei pentru Adrian” – Marian Voinea (foto stânga), fratele lui Adrian (foto dreapta).
Fratele lui a făcut hepatită, la 18 ani
Revenit în România, Marian Voinea a ales comoditatea provinciei. Şi-a deschis o şcoală de tenis în Piatra-Neamţ. Despre Marian se cunosc puţine lucruri: ”La 18 ani m-am îmbolnăvit de hepatită şi, timp de un an, n-am putut juca tenis. Eram între primii patru-cinci jucători ai României, la 14 şi 17 ani. Apoi am fost între primii 20 de seniori. După ce am ajuns în străinătate, am jucat doi ani pentru un club din Dusseldorf, în liga a doua germană. Apoi, am activat, timp de 11 ani, în liga a treia. La două luni după Roland Garros-ul din 1995, drumul meu s-a despărţit de cel al lui Adrian. Eu am plecat în Germania, iar el a rămas în Italia”.