Mayweather Jr. a egalat recordul lui Rocky Marciano! Aşa, şi?
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Şi fostul nostru campion WBO la semimijlocie, Mihai Leu, poate fi considerat primul boxer european, deţinător al unui titlu mondial, care şi-a încheiat neînvins cariera.
Bun. Statistic, după meciul cu Andre Berto, Floyd Mayweather Jr. a egalat recordul de invincibilitate de 49 de lupte fără înfrângere deţinut de legendarul campion al greilor, Rocky Marciano.
Ce înseamnă acest lucru, de fapt, cu adevărat, pentru lumea boxului, dincolo de nişte date demne doar de Guinness Book, e greu de evaluat acum. În orice caz, dacă tot vorbim de recorduri, trebuie spus că fostul nostru campion WBO la semimijlocie, Mihai Leu, şi-a încheiat cariera tot neînvins, ba chiar se poate spune că este primul boxer european care a pus mânuşile în cui cu palmaresul imaculat în dreptul înfrângerilor, dar şi al meciurilor egale.
Mayweather l-a învins pe Berto, la puncte, în stilu-i caracteristic - total nespectaculos – şi-a încasat „mărunţişul” de 32 de milioane de dolari şi va pretinde în continuare că el este, de fapt, „TBE”, adică „The Best Ever”, cel mai bun boxer din istorie. Aşa, şi? Nimeni nu i-a contestat abilităţile defensive duse până spre perfecţiune, dar oameni mari din box, care ştiu ce vorbesc – şi nu eu sau alţi chibiţi ca mine – îi contestă categoric acest autoproclamat statut. Printre ei, doar ca exemple, un Don King, Lennox Lewis, Oscar De La Hoya sau Evander Holyfield. 49-0, cu 26 de victorii prin KO, dar să nu uităm că doar două dintre ele au fost obţinute în ultimul deceniu de carieră. Iar dintre cele două, cel cu Victor Ortiz a fost mai mult decât scandalos, Mayweather lovindu-şi adversarul într-un moment în care acesta voia să-i atingă sportiv mânuşa după un „stop” dictat de arbitru. De fapt, singura victorie indiscutabilă, prin KO clar, pe care am văzut-o la Floyd, a fost cea obţinută în faţa britanicului Ricky Hatton, în 2007.
Prin comparaţie, Marciano a avut 43 de victorii prin KO din cele 49 de lupte câştigate la categoria grea. Şi asta în condiţiile în care a luptat mai mult contra unor oameni mult mai mari decât el, Marciano având 1,80 înălţime şi doar 86 de kilograme, o greutate aflată undeva cu puţin peste cea a pugiliştilor actuali de la semigrea şi cu kilograme bune – aproape patru - sub limita maximă a celor de la cruiser. Şi adăugaţi la asta faptul că „Stânca din Brockton”, cum era supranumit, avea o alonjă de doar 1,70 metri, mai mică chiar şi în comparaţie cu a unor boxeri de la categoria... muscă. Dar „vâna” din pumni i-a fost unică, comparabilă, poate, doar cu cea a lui Tyson din zilele lui cele mai bune. Inclusiv „oţelul” din bărbie şi dârzenia de luptător din inimă. Asta, ca să aveţi idee, totuşi, cam în ce condiţii diferite pot fi obţinute două rezultate aparent identice din perspectiva seacă a cifrelor. Sigur, Mayweather va rămâne în istorie drept, probabil, cel mai puţin lovit pugilist. Iar lucrul acesta este, de bună seama, meritul lui, al acelui stil defensiv pe care l-a transformat nu în artă, ci mai degrabă în ştiinţă. iar asta nu-i poate fi contestat. Dar de aici, până la „TBE” este cale lungă şi nu sunt singurul care judecă astfel lucrurile.
Dar dacă tot vorbim de statistici şi invincibilităţi, e interesant de menţionat că şi românul Mihai Leu deţine un asemenea record. Cel care a deţinut centura WBO la semimijlocie s-a retras cu un palmares de 28 de victorii, fără să cunoască înfrângerea. În general, englezul Terry Marsh, fost campion mondial al categoriei semimijlocie mică, în 1987, pentru o scurtă perioadă, e menţionat drept primul boxer european, deţinător al unei centuri mondiale, care s-a retras neînvins. Iar Mihai Leu – sau Michael Loewe, pe numele lui germanizat de boxer – al doilea care a reuşit o asemenea performanţă, un deceniu după Marsh. Însă, dacă e să fiu chiţibuşar ori mai „catolic decât Papa” în privinţa datelor şi să mă şi las animat măcar de un strop de patriotism, aş spune că Leu a fost, de fapt, primul. Iar asta deoarece palmaresul lui Marsh conţine şi un rezultat de egalitate, pe lângă cele 26 de victorii. Deci, linia lui de palmares arată 26-0-1, pe când a lui Leu 28-0-0. Mi se pare evident cine deţine „CV”-ul de invincibilitate perfect imaculat, dintre cei doi, nu?
Altfel, ar trebui ca nu Marciano şi, mai recent, Mayweather să fie consideraţi recordmanii absoluţi, ci, de exemplu, un Ricardo Lopez, cel mai important campion al categoriilor „pai”(sau "minimumweight", cea mai mică din boxul profesionist”) şi „semimuscă”, cel care a dominat în anii '90 de aşa manieră respectivele categorii încât şi-a încheiat cariera cu un palmares de 51 de victorii. Fără să fie învins. Dar... Dar a avut şi un meci terminat prin decizie de egalitate. Sau, dacă ne-am întoarce în timp cu peste un secol l-am putea găsi pe Jimmy Barry, un campion al categoriei cocoş între anii 1894-1899 care, la fel, şi-a încheiat cariera neînvins, adunând în schimb 59 de victorii. Dar şi 9 meciuri terminate la egalitate.
Prin urmare, nu văd de ce nu l-am putea considera de-a binelea pe Mihai Leu - şi nu pe Terry Marsh - ca fiind primul boxer european, deţinător al unui titlu mondial, care a reuşit să atingă acel record de invincibilitate. După el urmând pugilişti cunoscuţi, ca Sven Ottke, fost campion la supermijlocie şi „Mândria Ţării Galilor”, faimosul Joe Calzaghe, cel care a dominat ani buni aceeaşi categorie. Prin urmare, dacă palmaresul lui Mayweather e suficient de bun pentru a fi considerat un record, la fel ca al lui Marciano, inclusiv palmaresul lui Mihai Leu poate fi considerat un record de invincibilitate - în sens cronologic, al dobândirii lui – pentru Europa.
