Un roman este “taticul” handbalului in Mexic

Inainte de intalnirea cu Gruia, eram pregatita: aveam in geanta o diploma de merit si o placheta aniversara (din partea Federatiei Romane de Handbal), un tricou in culorile Romaniei, dar, cel mai important, purtam in minte reactia tatalui meu, care, afland ca voi pleca in Mexic, mi-a atras atentia: “Stii ca acolo locuieste Gruia, nu?” Gruia ma cerceteaza scrutator: “De unde ai auzit tu de mine, ca esti prea tanara ca sa-mi fi vazut vreun meci?”. Ii povestesc despre tatal meu si, spre surprinderea mea, uriasul de 1,95 m inaltime pe care-l am in fata ochilor face eforturi sa-si as-cunda emotia. Parca nu-i vine sa creada ca in tara lui oamenii nu l-au uitat. Din acel moment, Gruia mi-a raspuns la intrebari fara nici o reticenta. Gheorghe Gruia a ajuns in Mexic in 1978. La peste 9.000 de kilometri de tara, pentru cel mai mare handbalist pe care l-a avut vreodata Romania incepea o noua viata. Stia ce se astepta de la el: trebuia sa-i invete pe mexicani handbal. E drept, nu-si imaginase ca o va lua de la zero. “A trebuit sa fac de toate singur: am trasat terenul, am dimensionat portile, ca ei desenau poarta cu creta pe un zid. Daca stau sa socotesc, am pictat vreo 45 de terenuri in Mexic”. Prima problema de care s-a lovit a fost lipsa mingilor. In toata tara nu gaseai pe atunci o minge de handbal. Gruia i-a cerut unui prieten sa-i trimita 300 de mingi, pe care le-a impartit in dreapta si in stanga. Azi, Gheorghe Gruia continua sa fie un nume in Mexic: e presedintele asociatiei de handbal a Universitatii Nationale Autonome a Mexicului - UNAM, cel mai mare centru universitar din America Centrala si de Sud (250.000 de studenti). La UNAM e profesor cu norma intreaga, dar in paralel coordoneaza intreaga activitate handbalistica din Mexic. Pentru Gruia sunt insa lucruri mai importante decat titlurile: se mandreste cu cei 500 de antrenori de handbal care activeaza in prezent in Mexic, “scoliti” de el si cu faptul ca datorita lui in 1996 handbalul a devenit obligatoriu in scoli. Nu in ultimul rand iti povesteste despre handbalul feminin din Mexic: la venirea lui, disciplina nu exista Dupa o zi de sedinte sau de antrenamente (Gruia e si antrenorul echipei Pumas de la UNAM - “cand am preluat-o, era pe ultimul loc in campionat. Cu mine a devenit campioana”), se intoarce acasa, unde il intampina catelul lui, Scott. Acesta nu-si scapa stapanul din ochi si ii asculta comenzile cu sfintenie, fie ca Gruia le pronunta in limba romana sau in spaniola. Scott e o legenda printre jucatorii lui Gruia: “Si cainele meu sare mai sus ca voi”, obisnuieste sa-si mustre antrenorul elevii, cand dau semne de leneveala. Urmeaza telefonul catre prietenul sau Marian Munteanu, cel care i-a fost alaturi de la sosirea in Mexic. Asta daca nu cumva, in drum spre casa, Gruia nu se opreste intr-unul din restaurantele din Ciudad unde Munteanu sustine aproape in fiecare seara un recital (“pe Gruia se intampla rar sa-l vezi intr-un bar”, ne sopteste Marian. “Asta se culca cu gainile”. “Da, asa sa scrii, intervine Gruia, care a auzit totul. Nu ies seara, ma culc devreme”). Marian, mai tanar cu cativa ani decat Gruia, a ajuns in Mexic prin 1974, a muncit ca un rob o lunga perioada de timp, reusind sa-si ridice un hotel pe o insula in Caraibe, de care se ocupa sotia lui. Marian, care in Romania sustinea spectacole la Melody sau Continental, a putut astfel sa se intoarca la marea lui dragoste - muzica. Dupa telefonul catre Marian, Gruia se dedica noii sale pasiuni: fotografia. Isi cumparase o camera digitala cu putin inainte sa primeasca vizita ziaristilor romani. “M-a innebunit de cap. Cand il vezi e cu camera foto in mana, o bibileste non-stop. Nu-l lasa sa-ti vorbeasca despre ce face camera aia, ca te tine toata noaptea”, ma avertizeaza Marian, vazand ca Gruia se apropie de noi cu aparatul in mana. Discutia are loc in sufrageria lui Marian, peste o friptura “ca la mama acasa”, gatita de cantaret, care nu a gustat din ea pana nu si-a vazut prietenul intrand pe usa. Dar Gruia are alte intentii. Scoate doua sepci cu insemnele echipei sale si mi le intinde: “Una pentru tine, una pentru tatal tau... Pentru ca nu m-a uitat...”