A dispărut prematur şi nedrept Adrian Păunescu. Poetul cu har nespus, cel care a respirat prin metafore până în ultimele clipe ale vieţii, sperând să mai poată revărsa din preaplinul talentului său: “Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani/Şi ţării mele minima dreptate!”.
A fost nu doar un trubadur al iubirii, ci şi un bard al Cetăţii, chiar şi atunci când, în complicitate cu spectatorii, la Cenaclul Flacăra, îşi ascundea sub vălul unor concesii adevăratele mesaje de dragoste pătimaşă pentru istoria şi cultura naţională şi nu o dată săgeţile critice la adresa activiştilor imbecili ai regimului ori a imposturii.
A fost, şi după ’90, un militant de stânga autentic, crezând în valorile democraţiei, în dreptatea socială. Vituperând în discursurile sale de om politic lăcomia şi ipocrizia unor neaveniţi ajunşi să cârmuiască ţara. Refuzând înregimentarea gregară şi intrând în coliziune cu lideri ai propriului partid. Deşi, în 2008, câştigase în colegiul uninominal, redistribuirile printr-o lege aberantă i-au închis uşa Parlamentului. A plecat cu tristeţea de a nu-şi mai fi putut sluji patria pe care o iubea atât de mult. Odihnească-se în pace!