Când Viorel trece prin mulțime, oamenii își apleacă privirea și îl urmăresc cu mirare. Uneori, din cauza vitezei cu care se deplasează, cei din jur se sperie când apare pe un skateboard la picioarele lor. Vizual, realitatea bărbatului de 32 de ani începe de la nivelul șoldului celor pe lângă care trece, iar practic, corpul lui acolo se termină, un pic sub șold.

Bărbatul fără picioare, cu skateboard: „Problema mea e felul în care mă privesc oamenii - un pitic fără picioare. Îi deranjează aspectul meu” — **Viorel în mulțimea de oameni pe lângă care trece zilnic**

La vârsta de șase ani, Viorel a căzut sub roțile unui tren care i-a sfârtecat picioarele.

”Noi ne jucam mereu, când auzeam trenul, fugeam la el să ne agățăm și apoi săream. Toată lumea a sărit și eu la un moment dat am stat mai mult și când să sar m-am întins și mi-a intrat piciorul între vagoane și m-a pus jos”, povestește Viorel.

Apoi vagoanele au trecut peste jumătate din trupul său.

”Strigam după soră-mea să-mi aducă picioarele că mă ceartă mama”, e ultimul lucru pe care și-l amintește din ziua accidentului. Când s-a trezit într-un pat, Viorel și-a propus să se ridice și să trăiască „fără limite”.

Recomandări

EXCLUSIV Juliette Binoche, interviu pentru publicul românesc despre noul film al său, o poveste de „senzualitate culinară”. De ce doi chefi celebri au stat lângă ea pe platou

Copil fiind, a văzut cum ceilalți copii merg pe patine cu rotile și și-a dorit să încerce și el. Prima dată a mers pe o patină cu patru roți, a pus o placă de faianță pe ea și și-a legat-o de mijloc. Curând, skateboardul devenea modul lui de a merge.

Astăzi, Viorel este un bărbat de 32 de ani, 60 de kilograme și 82 de centimetri.

Unul dintre picioarele lui Viorel a fost amputat din șold, iar din celălalt i-au mai rămas aproximativ 15 centimetri. Din cauza modului în care se deplasează, coloana i s-a curbat și acum trăiește cu o scolioză (curbarea laterală a coloanei vertebrale).

Recomandări

Mircea Geoană a anunțat că va ajuta, omenește, familia cumnatului urmărit general Ionuț Costea, condamnat pentru corupție. Cine ajută însă familiile românilor plecați să muncească, nu ca să fugă de închisoare?

Ca să-și câștige existența ține pe piept un acordeon și cântă pe străzi câteva ore pe zi. Stă cu șoldul proptit pe un covoraș folosit de obicei pentru a-ți șterge picioarele, pe care l-a cumpărat să îl pună între el și asfalt, să evite pe cât posibil să mai facă alte bătături.

A învățat singur să cânte la acordeon. Spune că melodia mexicană “Besame mucho“ e preferata lui.

“Știam melodiile în capul meu și am căutat un buton care să se potrivească. Eu le cânt direct în stradă, nu le studiez”, spune Viorel. Recent și-a făcut și un canal de Youtube.

În afară de asta, a mai avut câteva joburi în care a ajutat un magician să facă diverse scamatorii pe scenă sau a avut roluri episodice în mai multe producții internaționale, precum cel din filmul ”Straight into darkness”, pentru care a filmat în 2003. În prezent, bărbatul are un certificat de handicap grav care îi aduce o indemnizație de 500 de lei lunar. Trăiește împreună cu o parte din familia sa într-o casă pe care o împart cu mai multe familii.

Recomandări

REPORTAJ. „Turcul pleacă în Europa, se bucură de democrație, dar spune că e mai bine dincolo”. Al doilea tur de alegeri, prin ochii „micului Istanbul” din București

”Eu l-am tratat ca pe fratele meu. L-am luat și la fotbal”, spune unul dintre frații lui.

La ce te expui când stai pe stradă

Viorel are multe povești, dar mai ales cuprinde o energie care face lumea să se întrebe care sunt adevăratele motive pentru care ar trebui să ne lăsăm învinși de viață. În timp ce unii trecători îl încurajează, se arată mirați de cum se descurcă și îi lasă câțiva lei, poliția îl amendează. Bărbatul spune că a primit mai multe sancțiuni contravenționale cu amendă de 100 de lei. În România, sărăcia devine uneori o infracțiune, iar cerșetoria este sancționată cu amendă contravențională conform Legii 61/1991.

Pentru ca activitatea lui Viorel să fie considerată o activitate artistică pe străzi și să fie ferit de amenzi, are nevoie de o autorizație de la primărie. În funcție de primărie, autorizația se obține pentru o zi sau o perioadă mai lungă de timp, într-un interval de timp și spațiu bine stabilite.

Viorel: “Eu am găsit sprijin în mine. Nu e ambiție, e necesar.”

A trecut prin asta și în Anglia, o țară în care a trăit câțiva ani și unde a fost de mai multe ori arestat pentru cântatul în locurile publice.

“Dacă te lua poliția vineri de pe stradă până ajungeai la tribunal uitai cum arată cerul. Mă jucam cu furnicile de pe jos în arest”, povestește Viorel.

În Anglia a avut mai multe probleme după ce un post de televiziune a filmat un documentar în care a prezentat trunchiat, spune el, mai multe povești ale unor persoane de etnie romă care trăiesc din ajutoarele sociale engleze. Povestea lui Viorel a fost una dintre cele prezentate atunci.

În același timp, Viorel spune că în Anglia a simțit că oamenii s-au uitat la el ca de la egal la egal și că sistemul de asigurări sociale funcționează, lucru pe care nu îl trăiește și în țară.

România nu este un loc în care persoanele cu dizabilități sunt încurajate să ducă un stil de viață normal, cu atât mai puțin cu cât infrastructura orașelor nu le ia deloc în calcul – bordurile sunt înalte, mașinile sunt parcate pe trotuare, mijloacele de transport în comun nu sunt prevăzute cu rampă etc. De cele mai multe ori, cei cu dizabilități se izolează, iar atunci când ies sunt priviți cu scepticism sau mirare.

“Eu nu am limite. Problema mea e felul în care mă privesc oamenii – un pitic fără picioare. Îi deranjează aspectul meu. Dacă e vreo barieră, asta e cea mai mare barieră a mea”, spune Viorel.

În mijlocul zecilor de interacțiuni pe care le are zilnic, când cântă pe străzi, Viorel își amintește că cel mai frumos lucru pe care i l-a spus cineva a fost “Bravo!”

Departe de a se considera un exemplu, Viorel spune că asta e normalitatea lui pe care și-o trăiește cu optimism, chiar dacă o exprimă extrem: “Nici râma nu are mâini și tot mănâncă”, spune el.

Când îl întreb ce există pe lista sa de dorințe spune două lucruri – să aibă o familie și să facă un sport – “M-aș băga la o olimpiadă, un sport, să fac și eu ceva în lumea asta”.

Între timp, în august 2015, când a luat permisul de conducere și-a îndeplinit un alt vis, acela de a conduce o mașină. “Am zis că eu n-am voie să mor până nu conduc o mașină. Iau coada de mătură și conduc eu cu mâna mea”, spune Viorel, de la volanul mașinii sale adaptată pentru un șofer care nu are picioare. O mașină adaptată înseamnă că lângă volan mai există un mâner cu care acționezi manual pedalele de accelerație și frână.

În copilărie a folosit un scaun cu rotile ca să meargă la școală, dar s-a simțit limitat. Acum se gândește la unul electric, mai ales dacă asta i-ar da posibilitatea să practice un sport, dar nu ar da viața pe care o trăiește în mare parte pe skateboard – “timpul meu liber așa vreau să îl petrec, pe skateboard”.

Viorel: „Fericit ești atunci când îți cresc picioare, ce e aia o placă cu baterie?”

Recent și-a luat un nou skateboard, electric, pe care îl ține pentru plimbări mai lungi în parc. E imposibil să îl utilizeze în viața de zi cu zi, fiind mult mai greu și mare decât skateboardul pe care acum îl manevrează fără dificultate și despre care spune că are mai mulți kilometri ca o mașină. Un skateboard mic, de câțiva centimetri e cel mai bun pentru deplasarea lui. A mai încercat și cu unul cu roți mai mari, dar era dificil pentru că atunci când intra câte o piatră la una dintre roți, se “împiedica”.

Atunci când trăiești în București, distanțele sunt mai mari, dar Viorel spune că nu și-ar dori să trăiască într-un oraș mai puțin agitat. Cel mai greu e iarna, când ninge, că nu prea poate ieși din casă, dar e fericit că iarna asta a ținut cu el.

În restul anotimpurilor, mâinile lui sunt mereu prăfuite cu praful de pe asfalt și câteva bătături îi stau aliniate în fiecare palmă. Ăsta e cel mai vizibil preț pe care îl plătește pentru a merge.