La sat ori la oraș, bătrânii din România sunt și mai singuri în pandemie. “N-am pe nime, eu și Dumnezău”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Margareta, 92 de ani, din Șovarna, Mehedinţi, şi Eugenia, 93 de ani, din sectorul 3 al Capitalei, se luptă cu aceleaşi greutăţi: bolile, absența familiei și indiferența lumii. Amândouă speră că, după 15 mai, se va întâmpla ceva bun și pentru ele: fie vizita unuia dintre copii, fie pachete cu mâncare de la femeile din biserică.
Cuprins:
Margareta Stroescu merge pe 92 de ani și are o imagine extrem de practică despre stat. Statul înseamnă primarul din comuna ei, Șovarna, Mehedinți.
Primarul, în ceea ce o privește pe Margareta, e mai important și decât președintele, pentru că guvernează bucata de lume în care ea s-a născut, a copilărit, s-a măritat, și-a crescut copiii, și-a îngropat morţii. Primarul ține la păstrare cartea viilor și cartea celor care nu mai sunt vii.
Lista acestora din urmă s-a tot lungit în familia Margaretei. A început cu primul ei copil, “mort de mic, din scutece”. A continuat cu un alt băiat al ei, militar, care a murit de cancer la 50 și ceva de ani.
Doi copii îi mai trăiesc, o fată, care stă într-un sat de lângă Craiova, şi un băiat, la Reșița. Îi vede de două, trei ori pe an. “Fata vine și mă spală, spală și prin casă. Dar i-a murit și ei omul și vine mai rar”.
Margareta se interesează, totuși, când vor fi ridicate restricțiile de circulație, poate vin copiii. “A zîs că n-are voie să vie”, “Ba e voie, pentru îngrijire bătrâni”, “Aşa a zîs, că nu-i dă voie, până pe 15”.
O viață “și-așa, și-așa”
Casa Margaretei se află sus, pe “deală”, cum se spune în Șovârna. Ajungi la ea după ce urci un drum în pantă, cu multe serpentine. Gardul și poarta sunt aproape paralele cu pământul și stau sprijinite de nişte butuci. Nu e mână de om în jur să îndrepte această nedreptate, să pună poarta la loc, în capul oaselor ei de lemn.
“Viața... și-așa, și-așa. Dar acuma-i mai greu. Acu’… dacă nu mai pot”. Soţul Margaretei a fost tractorist la C.A.P. A murit acum 20 de ani.
Femeia trăiește dintr-o pensie de agricultor, de 700 de lei, din care primăria îi ia 200 de lei pe an, impozit pentru o fâşie de pădure și o fâneață. Mărunțică, îmbrobodită ca o măicuță, cu haine negre care țin la părerea că dincolo de ele se află un corp.
Primarul, căruia Margareta îi spune Petrică (nu-l cheamă așa, dar nu contează, lui Klaus Iohannis îi spune Claudiu), nu se arată prea des pe “ deală”. Margareta a tot coborât, “am fost și la vot, dar de vreo doi-trei ani, nu m-am mai dus, că nu mă țin picioarele”.
Nici la biserică n-a mai ajuns, de câțiva ani, de când nu se mai simte în stare să urce coasta.
Acum nici nu e voie să te mai duci la bisărică. Am nişte vie, am încercat să mă duc să mai leg, mi-e frică, mă apucă și cad, și nu mai pot să mă mai scol. Amețala asta mă omoară rău. Am ameţală și nu prea văd. Am ochelari, da’ nu mai văd nici cu ăia.Margareta Stroescu:
“Năcazul” cu cocoşul
Margareta nu are televizor. Află ce ordonanțe s-au mai dat de la vecinii care îi fac cumpărăturile “din vale”. Femeia are, în schimb, un scanner cu blană, numit Mâţul, care se încarcă direct de la soare, pe un pled.
În curtea cu iarbă înaltă scurmă vreo cinci găini roșcate. Cocoșul a avut “un năcaz”, a murit mușcat de un câine și, de atunci, spune Margareta, găinile nu se mai ouă. “Nici un ou n-am mâncat de la ele. Da’ nu le tai, le țân. Dacă îngheț, să le taie la pomană”.
Singurul de care se sprijină Margareta, în vremurile acestea tulburi, e un băț de nuc, de care nu se desparte nici când stă întinsă pe pat. “Că dacă apuc să cad, nu mă mai scol”.
În jur de 1.200 de oameni locuiesc în Șovarna și, dintre ei, Margareta se miră că e cea mai în vârstă.
Dar nu vreau un ceas mai mult. Nu că nu vreau, nu pot. Mă doare tot. N-am pe nime. Cine să aibă grijă de mine? Dumnezău, altul cine?Margareta Stroescu:
“Pe 16, mă mut de la piaţă la biserică”
La 340 de kilometri depărtare, într-o piață din sectorul 3 al Capitalei, Eugenia Costache a pliat o cutie de carton, a pus-o pe un ghiveci stradal și s-a așezat pe ea. Așteaptă. Dintre zecile de oameni care se învârt printre tarabe, vreunul o va observa și îi va întinde un ban sau ceva alimente proaspăt târguite.
Ar putea fi o bunică între multele bunici, cu broboada ei imprimată, cu puloverul cu nasturi și adidașii care i-au rămas mici vreunui nepot. Eugenia are 93 de ani și de peste 30 de ani e văduvă. Stă într-o garsonieră, la etajul 4 al unui bloc din Balta Albă. Nu e bunica nimănui.
Pandemia i-a modificat rutina. Stă la piață doar între 11 și 13, cât vine lumea. Și cât are voie, “să nu mă vadă miliția”.
Înainte, stătea și aștepta la o biserică din cartier, “că acolo dau femeile pachete cu mâncare. Pe 16 mă mut de la piață, mă întorc la biserică”. Cu ochiul drept abia mai vede, nici cu auzul nu stă mai înfloritor. “Iar dacă vorbesc acum cu voi, o să uit peste câteva ore”.
Ce nu uită Eugenia e cum și-a pierdut arătătorul de la mâna dreaptă. A lucrat la Electroaparataj și, “pentru că nu aveam multă carte, m-au dat să lucrez cu fiare și toate degetele mi le-am hodorogit”.
Așteptând lângă tomberon
Bărbatul Eugeniei a muncit pe șantier și s-a stins înainte de pensie, de cancer la stomac.
Părinții mi-au murit, am avut o soră, mi-a murit, copii n-am avut, că n-am putut să am. Sunt singură pe lume.Eugenia Costache:
Din pensia de 500 de lei, Eugenia își plătește întreținerea, curentul. N-are televizor, radio, telefon. Dar, pentru că așteaptă la piață, deține tot felul de informații. Știe că președintele țării are “un nume pe care nu pot să-l pronunț, e ungurul ăla”. “Dar ce poate face el, președintele, pentru mine? Că el conduce țara”.
Cu timpul, Eugenia a lăsat în urmă orice mândrie, în căutarea mesei zilnice. Mândria nu ține de foame.
Am ieșit și pe ger, am stat la gunoi, până vine cineva, să întreb dacă n-are ceva de mâncare, să-mi aducă și mie, într-un borcan, niște ciorbă. Și mi-a adus o femeie, să-i dea Dumnezeu sănătate!Eugenia Costache:
De când așteaptă ici și colo, prin cartier, până apare vreun samaritean lângă tomberon, la ușa bisericii, la ieșirea din piață, Eugenia și-a schimbat și vorba, care e puțin cântată, cu refren, “lumea-i rea, mamaieeee”.
Pe vecinele din bloc are o supărare, “își dau ele între ele de pomană și mie nimic, nici un măr măcar. Și zic: ia uite la baba asta, nu mai moare odată? Păi, de ce să mor, mamaie? De ce să nu trăiesc și eu, mamaie?”.
Dacă au pâine, nu le da cozonac!
Trăieşte. La doctor, Eugenia n-a mai fost de mult, că “doctorul se uită, nu-i pui și lui ceva acolo? De unde să-i pui?”. Se plânge c-o dor picioarele și că umblă greu. Îi slăbesc puterile și se gândește cu groază, “mamaieee”, la ziua în care n-o să mai fie în stare să coboare scările, să aștepte pe-afară, iarnă sau vară, până când…
O femeie tânără îi întinde o pâine, “Nu mai iau, mamaie, ce să fac cu atâta pâine? Am mai primit două”.
Femeia îi aruncă genul acela de privire de care Eugenia probabil a mai avut parte pe scara blocului. Apoi, ca un general care-și retrage armatele dintr-o bătălie inutilă, binefăcătoarea bagă franzela înapoi în sacoșa burdușită, “ia uite, domne, nu mai vor pâine”.
Nu mai vor pâine. Nici supă de găină. Nu vor nici să trăiască, dar parcă nici să moară n-ar vrea. Oamenii aceștia care nu știu cine e președintele ţării. Adică singurii oameni care ne-ar putea salva, când ni se pare că viața de la un discurs la altul e cam nesigură și aproape grea.
