Casa pe 4 roti

Carutul cu patru roti ii este dormitor, bucatarie si, cand sta la o cafea – sufragerie. Nea Gica, fost maistru militar de aviatie, spune ca si-a construit singur „partea de jos a trupului” in 1989, dupa ce i-au fost amputate picioarele. Desi are 69 de ani, are putere in brate si, daca se grabeste, isi poate impinge tot calabalacul chiar si cu viteza unui om in alergare. „Cand eram la orfelinat ne impuscau administratorii stancute ca sa ne dea de mancare. Erau vremuri grele.” Acestea sunt primele amintiri mai clare ale lui Gheorghe Ovidiu Ioachim. Dupa ce a iesit din camin s-a inscris la o scoala de maistri de aviatie militara, la Caransebes. A lucrat in domeniu pana in 1959, cand a fost trecut in rezerva pe motiv ca ii slabise vederea.
S-a inscris imediat la o scoala de mecanici agricoli la Buda-Ploiesti. Viata parea sa reintre in normal. S-a casatorit, dar sotia sa nu a putut tine nici o sarcina. Nu a facut mare caz din acest lucru, si-a vazut de treaba. In 1987 insa i s-au amputat picioarele din cauza unei artrite. A stat in spital un an. Cu trei luni inainte de externare a aflat ca sotia i-a murit. Si pentru a fi tacamul complet, rudele fostei sotii l-au dat afara din casa.
A stat un timp prin vecini, pana si-a revenit din socuri. Fiind un maistru in mecanica, atat la avioane cat si la tractoare, nea Gica si-a construit un carucior care sa-l ajute la deplasare.
Obiectul arata ca un fotoliu pe patru roti. Acesta ar fi „dormitorul”. In fata are un fel de lighean dreptunghiular acoperit cu o placa metalica.
De acesta sunt prinse vesela, ustensilele de barbierit, bidonul cu apa, oglinda, prosopul si… claxonul. Omul vrea sa aiba „partie” cand se grabeste.
Cand e descoperit, ligheanul reprezinta baia. Cand e acoperit, e bucatarie sau sufragerie, dupa cum doreste proprietarul. Sub lighean este amplasat radioul, care il tine pe nea Gica la curent cu stirile. In spate are „dulapul”, adica un rucsac in care isi tine hainele de schimb si cateva paturi. De marginea carutului sunt prinse toporisca, un harlet mic de tip militar si chingile din piele care il lega pe om de carucior. „Asta e singura mea zestre, tot ce vedeti aici.”
Cu aceasta „locuinta” sub el, nea Gica a pornit, dupa 1990, sa colinde tara. Nu numai ca s-a descurcat, dar in scurt timp si-a gasit si o partenera de viata, intr-un sat din Arges. Care, din pacate, nu are nici ea casa. Ii gazduieste un frate al femeii. Le da si lor o camera, contra unui ajutor la lucrul campului.
Gheorghe Ioachim poate sa praseasca, sa culeaga porumb, sa hraneasca pasaretul din ograda si chiar sa urce cerealele in pod. Catarandu-se in maini pe scara, cu un sac legat de gat. De jena insa, nea Gica prefera sa-si petreaca cat mai mult timp in peregrinari prin tara, la „produs”. „Ma ajuta ceferistii sa urc si sa cobor din tren.”
Mai presteaza un serviciu la micii comercianti, mai primeste de pomana, una peste alta – se descurca. Se intoarce mereu cu ceva bani la baba lui. „Un singur lucru mi-as mai dori, o casuta, daca da Dumnezeu. Acolo pe unde mergeti, poate gasiti pe cineva care sa ne ajute, ca suntem saraci, sa-i spuneti ca suntem din Barlogu, comuna Negreasa din Arges.”

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE